bookblog.ro

O călătorie între trup şi suflet

Scris de • 7 January 2011 • in categoria

0 Xanadu recenzie

Titlu: Xanadu
Autor: Colin Falconer
Rating: rating - recenzii carti
Editura: Aldo Press
Anul apariţiei: 2001
576 pagini
ISBN 973-9307-47-7


Am citit prima oară această carte pe când aveam cam 16 ani. Mi s-a părut minunat şi poate puţin crud felul în care acest autor îşi redă poveştile. Pentru mine, prima a fost Aztec apoi au urmat toate celelalte cărţi scrise de el. Furie şi Teroare mi s-au părut cutremurătoare pentru că vorbesc despre război într-un mod realist şi fără ocolişuri neezitând să-i descrie ororile îndeajuns ca să ţi se facă pielea de găină. Au fost primele cărţi despre război pe care le-am citit şi am fost de-a dreptul şocată.

Xanadu însă este povestea unei aventuri în care personajele participante îşi împlinesc destinele fără a reuşi totuşi să-şi îndeplinească misiunea de a schimba istoria. Acţiunea începe în “anul Întrupării Domnului Nostru” 1260 în “Outremer” – “dincolo de mare”, cum numeau francezii Ţara Sfântă.

Pe fundalul luptei care se ducea între francezii hotărâţi să izbăvească Oraşul Sfânt de păgânii sarazini şi neamurile care-şi duceau existenţa pe acele meleaguri încă de pe vremea lui Christos, ne sunt prezentate cele două personaje principale, Josseran Sarazzini şi Preotul Wilhelm.

Josseran face parte din Ordinul Cavalerilor Templieri, cărora le-a jurat credinţă pentru cinci ani în speranţa că, luptând pentru Dumnezeu, îi va fi iertat marele păcat care-i apăsa conştiinţa şi-i ardea sufletul. Spera să găsească izbăvirea care să-i aducă pacea în suflet. Însă în scurt timp realizează că nu poţi să-ţi găseşti iertarea comiţând alte crime, nici măcar dacă ţi se spune că o faci în numele Domnului.

Wilhelm este un preot foarte dedicat, cu o credinţă de nestrămutat într-un Dumnezeu care nu cunoaşte mila, aspru şi neiertător. Acesta face parte dintre preoţii Dominicani care susţin Inchiziţia, judecând ereticii pentru orice lucru spus împotriva Bisericii sau a Papei. Wilhelm a fost ales pentru a duce o bulă papală Hanului Tatarilor, care ameninţa Ţara Sfântă, tocmai pentru cucernicia şi pentru zelul său. Acesta este destul de înfumurat pentru a crede că Marele Han îşi va abandona propriile credinţe pentru a deveni creştin doar pentru că Papa de la Roma îi cere acest lucru.

Josseran este însărcinat cu siguranţa preotului pe parcursul călătoriei nu doar pentru că este un om curajos şi capabil, care cunoaşte limba şi se poate astfel descurca mult mai bine decât Wilhelm – a cărui minte îngustă îl împiedică să înveţe alte limbi decât latina vorbită de preoţi –, dar şi pentru că este un bun diplomat care poate să propună o alianţă tătarilor pentru a-i alunga pe sarazini din Ierusalim.

Cei doi se antipatizează din prima clipă, iar călătoria devine greu de suportat datorită cicălelilor lui Wilhelm care este scandalizat de blasfemiile pe care Josseran le rosteşte. Totuşi, amândoi ştiu că au o datorie de îndeplinit şi suportă situaţia crezând că drumul lor n-ar trebui să dureze mai mult de o lună, dus-întors. Însă acesta se prelungeşte pe neaşteptate din cauza războiului civil care izbucneşte între tătari după moartea Hanului Hanilor, Monke. Astfel, cei doi sunt escortaţi de către tătari, de voie de nevoie, până la Quaraquorum fără să ştie unde este acest loc sau cât vor avea de călătorit până acolo.

Josseran, care are o minte foarte deschisă şi modernă pentru vremurile în care trăieşte, observă cu fascinaţie modul de viaţă, obiceiurile şi mai ales modul de luptă al tătarilor. Fiind oştean la rândul sau, ajunge să înţeleagă care este secretul acestor omuleţi care au cucerit jumătate de lume din spinarea cailor. În scurt timp ajunge să le înveţe limba, datorită asemănării dintre aceasta şi araba vorbită la Acra, și asfel poate comunica cu aceştia. Tătarii, care îi numesc pe cei doi “barbari” şi sunt surprinşi când descoperă că unul dintre aceştia cunoaşte “graiul civilizat”, sunt la fel de curioşi în privinţa acestora şi a locurilor din care au venit cum este şi Josseran în privinţa lor.

Cei doi parcurg cea mai mare parte a drumului sub supravegherea unui nu prea numeros escadron condus de către Kutelun, o prinţesă tătăroaică frumoasă şi vitează care este şi şamanul tribului. Josseran, care are o minte destul de deschisă pentru a-i vedea pe însoţitorii săi drept oameni cu obiceiuri proprii, deşi ciudate, dar de la care poate învăţa, se apropie de sălbatica Kutelun care îi trezeşte curiozitatea mai mult, poate, decât restul tătarilor. Nici ea nu este mai puţin interesată de “barbarul” cu păr roşu, de mentalitatea şi credinţa lui. Pe parcursul călătoriei între cei doi se creează o legătură puternică datorită modului sincer şi deschis în care comunică încearcând să-şi întţeleagă unul altuia cultura şi religia, modul de viaţă atât de diferit. În cele din urmă, după cum era de aşteptat, ajung să se îndrăgostească, din motive de care nu sunt, poate, nici ei foarte siguri sau, poate, nici măcar conştienţi într-o primă fază. Poate Kutelun vede în “barbar” ceva ce nu poate să găsească la bărbaţii din tribul ei, o libertate pe care el ar putea să i-o ofere şi pe care ar pierde-o căsătorindu-se cu un prinţ tătar. Josseran vede în ea tot libertate, ceva ce nu a simţit cu nicio femeie din locurile sale natale, o libertate proprie şi o libertate şi independenţă ale ei. Acestea este poate şi motivul pentru care Josseran ajunge s-o iubească: “Avea să poarte cu el toată viața amintirile imbrățișării mătăsoase a trupului ei si a mirosului de fum din păr, evocator al libertății sălbatice pe care aproape le uitase in lumea in care trăia, în prezența intunecoasă și sufocantă a Christosului lui Wilhelm”.

Măiestria scriitorului iese la iveală în fiecare pagină prin modul în care reuşeşte să descrie atmosfera în aşa fel încât să te simţi purtat în timp, putând să vezi oamenii cu hainele şi obiceiurile lor, oraşele arse de soare, mirosurile specifice, de parcă ai lua şi tu parte la călătorie. Parcă poţi să simţi cum îţi urcă fiori de gheaţă pe şira spinării şi ţi se face pielea de găină în timp ce vântul şuieră în jurul tău pe parcursul traversării Acoperişului Lumii, iar oasele îţi îngheţă de frig. Apoi, când călătorii ajung în deşert, aproape că poţi să simţi căldura de cuptor încins, moleşeala care-ţi înmoaie trupul şi minţile şi nisipul fin scrâşnindu-ţi printre dinţi. Drumul pe care ei îl parcurg este renumitul Drum al Mătăsii care trece peste “Acoperişul lumii” şi traversează cumplitul deşert Taklimakan (care înseamnă “du-te şi nu te vei mai întoarce”).

Lucrurile iau o nouă întorsătură când o ambuscada are loc în apropiere de Quaraquorum, iar Josseran şi Wilhelm sunt răpiţi pentru şi duşi la autoproclamatul Adevărat Han al Hanilor. Astfel călătoria le este prelungită şi cei doi ajung în cele din urmă în China. Şi aici ni se face cunoştinţă cu o parte a obiceiurilor locale. Hanul, ahtiat după cunoaştere, a cucerit-o dar este şi îndrăgostit de această China, ca de o femeie care este mult peste nivelul lui, dar pe care are forţa necesară s-o facă a lui.

Întreaga carte este presărată cu descrierea unor locuri fascinante, iar mentalitatea locuitorilor acestor meleaguri sunt expuse într-o manieră care te face să-ţi pui câteva întrebări. Personaje la fel de fascinante ne sunt prezentate, cum ar fi prinţesa tătăroaică transformată de tatăl ei într-o chinezoaică, cu toate schimbările pe care acest proces le presupune, indiferent cât sunt de dureroase atât fizic cât şi sufletesc. Sau însuşi Hanul Hanilor care se zbate între puterea câştigată în lupta pe câmpul de bătălie, dorinţa de cunoaştere şi nevoia de a se face iubit de către poporul pe care l-a supus.

Într-un plan secund se duce o altă luptă. Credinţa le este pusă la încercare de către această călătorie atât lui Josseran, care avea deja anumite indoieli, cât şi lui Wilhelm cel de neclintit în credinţa lui. Dacă primul are mintea deschisă pentru a înţelege şi celelalte religii şi a le compara cu a sa, cel de-al doilea refuză să vadă altceva decât blasfemii, vrăjitorie şi păcat. Modul în care cei doi bărbaţi văd călătoria, alături de propriile opinii, cunoştinţe şi credinţe ale cititorului, îl fac pe acesta din urmă să-şi pună cel puţin căteva întrebări în legătură cu Biserica, religia şi nevoia oamenilor de pretutindeni de a crede în ceva suprem.

Ca orice drum ce duce spre casă, drumul de întoarcere nu mai pare la fel de greu şi nici la fel de lung, însă eşecul apasă conştiinţa lui Wilhelm în mod cutremurător. După ce el visase că-i va converti pe toţi acei necredincioşi şi idolatrii la adevărata credinţă, aducându-i la sânul Bisericii conduse de Papă, înfrângerea pe care o suferă în ciuda luptelor pe care le poartă este copleşitoare în asemenea măsură încât îl face să se îndoiască de propria credintă şi de vrednicia sa de a-L sluji pe Dumnezeu într-un scop atât de înalt. Acest eşec, gândit cu o minte modernă, este previzibil pentru noi însă surprinzător pentru făţarnicul preot care crede că într-o clipă oamenii pot să-şi lepede propriile credinţe doar pentru că aşa li s-a poruncit şi să îmbrăţişeze o religie pe care n-o înţeleg şi care nu oferă răspunsuri la întrebările lor.

Deşi romanul nu este unul biblic sau unul care să vorbească despre credinţă şi Dumnezeu într-un mod convenţional, aceste subiecte sunt totuşi abordate. Dar maniera obiectivă în care autorul face acest lucru ajută cititorul să înţeleagă mentalitatea şi atmosfera epocii, fără însă a-i influenţa percepţia asupra acestora. Războaiele purtate în numele Domnului, pentru a camufla lăcomia unor conducători din fruntea bisericii, şi crimele săvârşite în cadrul Inchiziţiei, tot în numele Domnului, sunt subiecte care nu pot fi trecute cu vederea şi reprezintă o bază pentru înţelegerea romanului dar mai ales al personajului principal, Josseran. Credinţa în care acesta a fost crescut l-a învăţat că iubirea carnală, poftele trupului sunt un păcat. Josseran nu poate să înţeleagă de ce crima poate fi acceptată de către Biserică, pe când dragostea exprimată fizic este considerată a fi un păcat atât de grav. “Totuşi iubirea ţine de suflet” îşi spuse el ”şi nu ne putem exprima dragostea decât cu ajutorul trupului. Atunci ce speranţă ne mai rămâne? Dumnezeu e un vis, nimic mai mult. Dumnezeu este vântul, ceva ce simţim dar nu putem vedea, întindem mâinile după spirit şi ni le tragem înapoi goale. Nu-L putem cunoaşte pe Dumnezeu decât cu sufletul şi nu putem iubi decât cu trupurile, aşa că ne zvârcolim aici pe pământ ca nişte râme scoase din ţărână şi lăsate să moară la soare. Simţim vântul, tindem spre Dumnezeu, suferim în carne şi oase, prizonieri ai lanţurilor noastre între cer şi pământ. Doar dacă nu cumva Wilhelm şi ai lui se înşală şi singurul păcat pe care-l purtăm e acela de a nu iubi deloc.”

Spre bucuria mea, recitirea romanului, chiar dacă n-a mai avut acelaşi efect pătrunzător ca în adolescenţă, a fost totuşi o plăcere şi poate că de data aceasta l-am înţeles puţin mai altfel, puţin mai mult.

Scris de Andrea Balint

Categorie: | Autor: | Editura:

Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Îmi place titlul recenziei tale, este original şi sugestiv. Te provoacă să meditezi la un spaţiu posibil.

    raspunde

  2. andrea spune:

    Pe mine nu ma face sa ma gandesc la un spatiu ci, mai degraba, la sentiment.

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro