bookblog.ro

O întâmplare scandaloasă

Scris de • 11 December 2014 • in categoria

Titlu: Alesul
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2014
Traducere:
Numar pagini: 328
ISBN: 978-973-689-695-8
Cumpara cartea

„Ce știu eu, biet călugăr, despre cavalerism și vânătoare! În fond toate astea îmi sunt necunoscute și, la drept vorbind, mă cam tem de ele. N-am doborât nicicând un mistreț, nici n-am făcut să-mi sune în urechi semnal de corn la căderea cerbului, nici n-am spintecat vânatul ca să-mi pun pe jar bucățile cele mai fragede, ca stăpân al celor vânate. Mă prefac doar a ști să povestesc cum a fost crescut iuncherul Wiligis și înșir cuvinte. N-am ținut niciodată un gabylot în mână, nici n-am pus lancea lungă sub braț; și niciodată n-am înșelat jivinele pădurii suflând în frunză, iar vorba „boncăluit”, pe care o folosesc cu aparentă ușurință, am prins-o doar din întâmplare.”

Vârsta la care Thomas Mann a scris acest roman – avea 76 de ani când l-a publicat – i-a permis să încalce cele mai bine păzite tabuuri ale vremii, cel erotic și cel religios, deodată. De asemenea, ironia subtilă și incredibilul simț al rafinamentului, datorate, evident, tot vârstei înaintate și maturității literare pe care o aduce, oferă acestui roman distincția ce lipsește la celelalte opere care încalcă aceste două tabuuri, fie simultan, fie separat: lipsa de vulgaritate.

Tributar într-o oarecare măsură pudorii impuse de statutul de „om al lui Dumnezeu” în postura căruia autorul se insinuează ca povestitor, stilul este elegant, apologetic pe alocuri și, în special atunci când trebuie să descrie întâmplările scandaloase care se întâlnesc din plin pe parcursul întregului roman, chiar justificativ la adresa „îndrăznelii” de a povesti despre ele: „Mă simt înclinat să mă rușinez și eu de asta, să dau cinstire aprecierii omenești și-n stadiul actual al povestirii să dezaprob ceea ce mai târziu, copleșit de hotărârea Domnului, voi fi nevoit să proslăvesc.” De mai multe ori pe parcursul romanului, călugărul Clemens dă dovadă de astfel de procese de conștiință, unde doar „voința divină” îl poate determina să povestească „ororile” acestea.

Cele câteva elemente pe care le introduce autorul chiar de la începutul romanului creează o atmosferă specială, ce va fi perpetuată până la sfârșit: este vorba, în primul rând, despre călugărul Clemens care se transpune în Spiritul povestirii, cel ce preia complet controlul istorisirii, care, nu-i așa, că poate fi „pretutindeni, hic et ubicue, de pildă deopotrivă în San Giorgio, în Velabro și dincolo, în Santa Sabrina, cea care adăpostește coloane din cumplitul templu al Dianei? În sute de lăcașe sfinte deodată? Negreșit, este în stare de asta. E străveziu, lipsit de trup, omniprezent și nu e obligat să se supună deosebirii dintre aici și acolo.” Apoi este locul și vremea în care se petrece acțiunea: Roma Evului Mediu, un loc așadar plin – cel puțin în teorie – de evlavie, de credință și de căință, și o vreme când perceptele religioase erau călăuza principală în viața tuturor, de la vlădică până la opincă. Iar la urmă, personajele, care sunt nu doar de viță nobilă, duci și ducese, dar și inocente și cu frică de Dumnezeu. Asigurând astfel un ritm gradual, autorul își prezintă „povestea groaznică și totodată înălțătoare” o repovestire de fapt, „căci ea a mai fost povestită, chiar de mai multe ori, deși nu îndeajuns” expusă într-o manieră extrem de gingașă, parcă în completă antiteză cu acele „orori trupești” de care abundă, și care „oferă o dovadă înfricoșătoare despre tot ce este în stare să facă trupul, fără șovăială sau refuz”.

Spiritul povestirii este, fără doar și poate, o foarte fină ironie la adresa falsei pudori și a refuzului de a accepta sau de a recunoaște chiar, păcatele celorlalți, de către oamenii exagerat de evlavioși: „…în primul rând, redarea scenelor de dragoste nu se potrivește cu veștmântul și crezământul meu […] „în al treilea rând, tot ce s-a șoptit suspinat, mărturisit și săvârșit cu gingășie se sprijinea pe o atât de groaznică necunoaștere și pervertire ce îi atrăgea pe unul către celălalt, pusă la cale de însuși dracul, la care eu, unul, nu vreau să iau parte și pe care și voi puteți s-o vedeți numai ca printr-un văl de lacrimi de rușine și de teamă…”. Ușurinței cu care Biserica, de-a lungul existenței sale, a excomunicat sau a condamnat la osândă veșnică sute, mii, poate chiar milioane de oameni pentru păcate ridicol de mici comparativ cu cele de care avem parte în Alesul îi este opusă o întâmplare extremă, în care penitența nu este doar relativ scurtă, dar nici nu este extraordinar de osânditoare. Nu spun că, să trăiești 17 ani pe o stâncă, expus tuturor intemperiilor pe care natura le aruncă asupra ta, singur, fără nici cea mai mică speranță de izbăvire, este ușor. Dar Gregorius nu a suferit nici măcar un pic de foame sau de sete, în plus – și probabil că în asta ar consta, cu adevărat, tâlcul penitenței – acest gen de viață (și sperată moarte) a fost exact ceea ce a avut în gând atunci când a ales această cale. Ceea ce face din penitența în sine un supliciu mult mai ușor de suportat. Iar dacă la capătul drumului, nu pe cealaltă lume, ci chiar în aceasta, penitentului i se oferă practic cea mai mare distincție pe care un om care trăiește în vremurile și locurile alese de Thomas Mann pentru romanul său o poate spera, atunci toate acele arderi pe rug și anatemizări încep să pară nimic altceva decât abuzuri de putere.

Așadar, pentru cei care cunosc deja povestea Papei Gregory (nu Papa Grigore I cel Mare, în nici un caz, ci acel papă din „legenda medievală pe care, la sfârșitul secolului al XII-lea, minnesängerul Hrtmann von Aue a preluat-o, la rândul său, de la truverul francez”), scenariul fructului păcatului incestuos, care ajunge să păcătuiască incestuos la rândul său, pentru ca ulterior să se izbăvească de toate păcatele, nu este tocmai o noutate. De altfel, așa cum spune și Ioana Pârvulescu în Prefață, multe dintre motivele care fac obiectul acestui roman sunt destul de ușor de descoperit în alte opere ale autorului german, precum Stirpe aleasă, Capetele schimbate, Muntele vrăjit sau Doctor Faustus.

  • Plusuri

    „Ne-am gândit să-i oferim astfel lui Dumnezeu un divertisment”, îi spune Papa Gregorius celei care îl numește Tată (pentru că este Papă), tată al copiilor mei, iar apoi copil iubit pe veci, concentrând astfel întreaga legendă într-o frază. Ioana Pârvulescu, cea care semnează notele și Prefața spune, în legătură cu acest divertisment: „Dacă până și Dumnezeu s-ar putea delecta cu o asemenea carte, cum am putea noi, muritorii, să nu fim încântați de ea?

  • Recomandari

    Alesul este un roman care, practic, nu ar putea fi considerat nepotrivit pentru vreo categorie de cititori. Nici măcar acei evlavioși pe care îi satirizează Thomas Mann nu ar trebui să se dea în lături de la lecturarea lui, pentru că, până la urmă, Spiritul povestirii este chiar un astfel de evlavios, care promite că va avea grijă de sufletele mai gingașe.

Categorie: | Autor: | Editura:

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro