bookblog.ro

O lecție literară

Scris de • 29 May 2015 • in categoria

Titlu: În cafeneaua tinereții pierdute
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2014
Traducere:
Numar pagini: 192
ISBN: 978-606-710-148-5

„Am făcut câțiva pași împreună și mi-a spus că locuia prin preajmă dar că nu-i plăcea cartierul. Ce imbecil! În acea zi aș fi putut afla adevăratul ei prenume. Dar ne-am despărțit la Porte-Maillot, în fața intrării la metrou și am privit-o cum se îndreaptă către Neuilly și pădurea Boulogne, cu pași tot mai lenți, ca pentru a lăsa cuiva ocazia s-o oprească. M-am gândit că nu avea să mai revină la Conde și că nu aveam să mai știu niciodată nimic despre ea. Avea să dispară în ceea ce Bowing numea „anonimatul marelui oraș”, împotriva căruia pretindea că luptă, umplând cu nume paginile caietului său cu coperte roșii plastifiate, tip Clairfontaine, de nouăzeci de pagini.”

Ce m-a atras cel mai mult la acest roman a fost în primul rând titlul. Mă așteptam la Cafeneaua tinereții pierdute, nu la În cafeneaua tinereții pierdute. Pentru că tendința este, de obicei, de a generaliza titlul unui roman, de a-l nivela pentru a se potrivi de fapt nevoilor mult mai largi ale autorului. Dacă se folosește o astfel de sintagmă pentru un titlu, specificitatea ei limitează considerabil opțiunile autorului de a-și dezvolta romanul. Și, într-adevăr, ceea ce se întâmplă în afara cafenelei tinereții pierdute are doar o valoare informativă pentru roman. Acțiunea adevărată, lucrurile cu adevărat importante, se petrec în cafeneaua Conde. Este ca și cum acolo ar fi scena teatrului, iar în rest, toate celelalte locuri și evenimente descrise în roman nu ar fi altceva decât culisele.

Încă de la primele pagini ale cărții, transpare o nostalgie care îl va însoți pe cititor până la ultima frază. Este în romanul acesta ceva ireal, ceva aproape intangibil: lucrurile sunt povestite cu un soi de detașare care face ca acea nostalgie de care pomeneam – singurul sentiment angajat, de altfel – să fie ca un soi de suveran al lecturii. Ea este cea care modelează acțiunea.

Cele patru povestiri care compun romanul încearcă să creeze imaginea unei femei pe cât de misterioasă pe atât de interesantă. Una dintre povestiri este un autoportret. Acesta face cele mai dese incursiuni în afara cafenelei, dând, însă, o senzație de incursiune în culise, de cotrobăire prin dulapul cu recuzită.

Imaginea lui Louki, un nume destul de rar și în același timp impersonal, greu de categorisit ca fiind unul contras din vreun alt nume sau un diminutiv al său, prinde contur cu greu. Farmecul („De altminteri avea farmec… Pentru mine a fost dragoste la prima vedere.”) sau misterul (frumos desprins din caietul cu coperte roșii al lui Bowing, în care nu erau notate decât foarte laconic fie data și ora la care clienții își făceau apariția: „Louki. Luni, 12 Februarie, ora 23” ori „Louki. 28 Aprilie, ora 14.”, fie, cel mult, câteva indicii cu privire la cine o însoțește: „Louki împreună cu brunetul cu haină din piele de căprioară”), sunt atribute conturate cu răbdare, clădite unul peste altul, până când imaginea completă se relevă spre final. Interesant este că nu autoportretul este cel care completează imaginea. De altfel, acesta este abia cea de-a treia povestire.

Toate aceste povestiri creează nu doar portretul lui Jacqueline–Louki, ci și o bizară hartă a Parisului, în care cafenelele se împart după clientela care o frecventează („Aux Noctambules, Aux Pierrots… Nu mai știu cum se numește localul de pe strada Rouchefoucauld. Le Rouge Cloître? Chez Dante? Le Canter? Da, Le Canter. Nici un client al cafenelei Conde nu ar fi frecventat Le Canter.”), iar străzile delimitează atât de strict zonele încât par a fi adevărate frontiere („Existau la Paris zone intermediare, no man’s land-uri, unde te găseai la graniță cu toate locurile, în tranzit perpetuu sau chiar suspendat în așteptare. Te bucurai de o anumită imunitate. Aș fi putut să le numesc zone libere, însă zone neutre este mai exact.”). Tot în această arie a cartografierii Parisului se înscriu și unele din însemnările din autoportretul pe care și-l face Louki („Zăbovind acolo, am observat că fiecare parte a străzii avea câte un nume diferit.”).

Romanul În cafeneaua tinereții pierdute, chiar dacă nu este cel mai apreciat roman al proaspătului laureat al Premiului Nobel pentru literatură, Patrick Modiano, este unul însemnat, deoarece trasează foarte clar acele elemente care, de-a lungul carierei sale, s-au adunat să formeze stilul aparte, pe care fanii săi îl numesc modianism.

  • Plusuri

    Romanul este ușor de citit și lasă o impresie foarte profundă asupra cititorului. Adună acele elemente specifice stilului autorului și din acest motiv este emblematic pentru el.

  • Minusuri

    Personajele sunt – în pofida autoportretului pe care și-l face personajul principal, Louki – vag conturate.

  • Recomandari

    În cafeneaua tinereții pierdute este genul de roman de citit în călătorii, pentru că poate fi întrerupt oricând și nu necesită o concentrare mare. Este un roman nostalgic, deci îl recomand acelor persoane care caută în literatură un soi de senzație de trecut de care își amintesc cu mare drag.

Categorie: | Autor: | Editura:

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro