Titlu: O poveste de dragoste, poate
Autor: Martin Page
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2009
Traducere: Marioara Sima
Numar pagini: 149
ISBN: 978-973-50-2474-1

Nu-mi mai plac cărţile care se termină "în coadă de peşte". La un moment dat cred că mi s-au părut intrigante, au avantajul că îţi poţi închipui sfârşitul care îţi convine ţie dar de ceva timp nu mai este aşa. E părerea mea, dar când văd o carte care se termină astfel îmi lasă impresia că autorul n-a mai avut inspiraţie, că n-a găsit un sfârşit destul de bun. Îmi dă senzaţia de incomplet, mă face să cred că am pierdut pe undeva câteva pagini.

Aşa că vă închipuiţi stupoarea mea când, deşi vedeam că mai sunt câteva pagini până la sfârşit, am descoperit că micul roman al lui Martin Page, primul roman scris de el pe care îl citesc, s-a terminat, iar restul paginilor cuprindea cărţile din colecţia Cartea de pe noptieră. Tocmai când Virgile, personajul principal, începea să nu mă mai enerveze atât de mult.

Mi-a fost destul de greu să citesc O poveste de dragoste, poate, iar asta în mare parte din cauza lui Virgile. E genul de om căruia, dacă l-aş întâlni în viaţa reală, i-aş spune câteva cuvinte jignitoare, i-aş da două scatoalce peste ceafă, i-aş pune în frunte eticheta de ratat şi aş uita că l-am cunoscut. Da, ştiu, aşa ceva nu se face, de la jigniri până la etichetare.

Însă de ce spun că aş face toate astea? Păi să vedem: Virgile nu ştie să facă aproape nimic dar într-un moment de maximă iluminare a reuşit să se angajeze la o firmă de publicitate, unde creează sloganuri. Locuieşte singur, într-un imobil care este cartierul general al prostituatelor din Paris. Ar fi putut servi cu succes drept cobai pentru studiul ipohondriei- din cauză că pare să sufere de ceva ce aduce a amnezie ajunge la concluzia că este pe moarte, nici nu aşteaptă rezultatul analizelor, că îşi şi reziliază toate contractele de utilităţi. Nu are Prieteni ( în afară de Armelle, care este puţin... ieşită din comun), nu aflăm decât de o singură relaţie pe care a avut-o cu o femeie care în cutia-cu-lucruri-pe-care-le-aveai-la-mine îi pune hainele şi discurile unui alt iubit de-al ei probabil. Şi lista ar putea continua.

Ce îl "zdruncină" pe Virgile este un mesaj pe robotul telefonic lăsat de o anume Clara, care, într-un mod aproape sfâşietor îi spune pe nume şi îi transmite că s-a hotărât să îl părăsească. Iar echilibratul Virgile, cel care se duce de 3 ori pe săptămână la psihoterapie, la yoga, care mănâncă sănătos şi nu practică consumul în varianta lui modernă, nu înţelege cum se poate să nu îşi aducă aminte nici măcar de existenţa unei femei pe nume Clara, ce să mai vorbim de a fi avut o relaţie cu ea.

Nu ştiu dacă ăsta este stilul lui Martin Page, însă pe mine m-a plictisit cu descrierile de pagini întregi ale părinţilor lui Virgile, ale plimbărilor lui, ale lucrurilor, oamenilor, clădirilor pe care le vede. Iniţial m-am gândit că toate astea sunt necesare în construirea personajului, am analizat cât de mult mă enervează Virgile şi am ajuns la concluzia că Page chiar a dat dovadă de măiestrie în conturarea lui Virgile. Până când m-am gândit că de fapt nu e nevoie să fii maestru pentru a construi un personaj ratat. Este de ajuns să aduni părţile mai puţin bune ale câtorva persoane din jurul tău.

Şi atunci, pentru ce atâta osteneală din partea autorului? Să nu fi avut cu ce să umple cele 149 de pagini? Nu îl "cunosc" dar cred că a devenit prea faimos după M-am hotărât să devin prost pentru a se preta la aşa ceva. Atunci poate a vrut să îl facă pe cititor să înţeleagă personajul principal, să îl compătimească, să îi găsească o scuză- asta mi s-ar părea cea mai posibilă variantă.

Problema este însă că mie una nu mi se pare că Virgile are vreo scuză pentru genul de persoană care este. Chiar dacă şi-a petrecut copilăria călătorind cu circul părinţilor lui cei fericiţi, ăsta nu este un motiv să nu vrei să te muţi din blocul cu prostituate. Şi dacă ai mâncat în cortul circului nu este un motiv să crezi că un anume restaurant e prea bun pentru tine, deşi ai bani mai mult decât suficienţi pentru a mânca acolo. Şi faptul că nu înţelegi ce e cu Clara sigur nu este un motiv destul de bun să te hotărăşti abia la sfârşitul romanului, fie el şi de 149 de pagini, să pleci în căutarea ei.

Revenind la sfârşitul "în coadă de peşte", deşi aş fi vrut ca povestea cu Clara să se rezolve într-o măsură mai mare decât cea în care se "rezolvă", probabil că sfârşitul este acela că Virgile se trezeşte din viaţa lui amorţită de până atunci, iar întâlnirea -sau nu- cu Clara pică în subsidiar. Chiar şi aşa, doar faptul că Virgile simte că este viu nu garantează schimbarea lui. Cred că lui Page nu i-a spus nimeni că doar un puseu de optimism şi dorinţă de schimbare rareori are rezultate ieşite din comun.