Titlu: România feudelor târzii
Autor: Valentin Nicolau
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2012
Numar pagini: 128
ISBN: 978-606-579-471-9

Poate doar într-o ţară deosebit de prosperă, într-o Arcadie populată de oameni fericiţi, politica ar putea deveni subiect de comedie. Cu toate acestea, românii care n-au niciuna din şansele prevăzute mai sus, tratează de multe decenii politica cu un umor lipsit de scrupule.

Subintitulat Comediografii politice volumul România feudelor târzii este un colaj satiric constituit din articole politice de presă prin care autorul mărturiseşte că ar fi dorit să-şi vindece ,,obsesia pentru România’’. Dacă ar fi vorba de numai atât, adică de o cioraniană obsesie pentru o ţară etern neliniştită şi rău guvernată, poate că am găsi un surplus de delectare în lectura cărţii de faţă. Din păcate, articolele reunite aici au o puternică coloratură politică partizană. Ne-am fi dorit în schimb o obiectivitate care să esenţializeze câteva evenimente politice de cumpănă, consumate în perioada 2010-2012 şi pe care le cunoaştem îndeobşte din epopeile televizuale, cele de neevitat câteodată.

Câteva nume sonore de politicieni în viaţă devin ţinte precise ale satirelor lui Valentin Nicolau. Între timp, beligeranţa de dinaintea alegerilor parlamentare s-a domolit, aşa că articolele de presă de mai ieri emană un aer de post festum. Deşi înfierează libertatea de a înjura, Valetin Nicolau îşi ia libertatea să plătească nişte poliţe prin opţiunea unor vorbe grele adresate unor persoane publice, ba chiar unui important editor şi scriitor. Prin urmare, nu tarele unei ,,elite prădalnice’’ cum excelent o numea Eminescu pe clasa diriguitoare rumânească sunt dezvăluite aici, ci defectele doar ale unor anumiţi inşi politici.

Mi-ar fi plăcut să constat mai multe reflecţii asupra defetismului românesc, boală veche. Din nefericire, atenţia autorului a mers în altă direcţie doar pe alocuri făcându-se aluzie la puţinătatea consumului de cărţi şi de cultură pe cap de român, de pildă, precum şi la banalizarea unor sisteme proaste, defectuoase, în care ne complacem: ,,Periculos este că am început cu toţii să ne obişnuim’’…să nu reacţionăm la rău și la prostie.

Tonul coroziv şi fraza scurtă restituită pe nerăsuflate amintesc de interminabilele talk-show-uri (în care se perindă o duzină de personaje -comentatori de meserie-, vai etern aceiaşi) ca şi de clişeele lor de limbaj. În contrapondere, m-am dus cu gândul la prospeţimea stilistică a satirelor lui Horaţiu cel care proclama prin talentul său satira ca specie în sine. Derivată din latinescul ,,satura’’ (dezordine, harababură), satira face furori în vremuri tulburi, stigmatizând răul social precum şi defectele de caracter, oferind cel puţin o defulare textuală dacă nu şi un adevăr dur făcut suportabil prin efervescenţă comică. În cinstea vechimii acestei specii literare pe alocuri înrudite cu fabula, satira contemporană merită un efort de rafinare a unui limbaj politic mainstream, un plus de imaginaţie, lucru pe care îl urez tuturor editorialiştilor noştri politici.

• Plusuri

  Asumarea unor convingeri politice personale.

• Minusuri

  Tonul rebarbativ, violent pe alocuri.

• Recomandari

  Publicului masculin cu precădere şi de o anume apartenenţă politică.