Titlu: Oaza de la asfințit
Autor: Baha Tahir
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2014
Traducere: Nicolae Dobrișan
Numar pagini: 318
ISBN: 978-973-46-4899-3

De fiecare dată când mă avânt în necunoscutul unei lecturi contemporane, mai ales dacă e și premiată (primul roman câștigător al International Prize for Arabic Fiction, în acest caz!), încerc să nu am așteptări prea mari. Asta pentru că, nu o dată, am sperat să descifrez enigmele universului, să deslușesc firea umană, sau măcar să aflu de ce s-a hotărât autorul să scrie cartea.

Vizavi de Oaza de la asfințit, sentimentele mele sunt împărțite. Nu cunoșteam autorul; am aflat, ulterior, că este egiptean de limbă arabă și că a fost interzis, o perioadă, în Egipt. Drept urmare, a călătorit în Africa și Asia, unde a lucrat ca interpret. Apoi s-a stabilit o vreme în Geneva, unde a fost angajat al ONU. În prezent, locuiește din nou în Egipt.

M-am simțit mai aproape de autor, aflându-i istoria. Am avut același sentiment față de Javier Marias, sau de Mihail Șișkin. Fiind eu însămi traducătoare și având pregătire de intepret, scrierile cu și despre acești profesioniști, sau marcate de observații culturale și lingvistice, îmi sunt mai mereu pe plac. Profit de paranteză și pentru a mă declara fascinată de traducerea lui Nicolae Dobrișan: nu consider araba o limbă ușoară și apreciez pe oricine este capabil s-o redea, ca să nu mai vorbim de o redare „în spiritul original”, care să nu piardă pe drum idei, emoții sau sentimente.

Ce nu mi-a plăcut a fost intriga cărții, în sine. Pe scurt, protagonistul, căpitanul Mahmud Abd el-Zahir, este trimis în Oaza Siwa, ca noul său guvernator. Îl însoțește soția sa, Catherine, de origine irlandeză, o femeie energică și impunătoare, pasionată de studiul limbilor și culturilor antice, dar marcată de căutarea aproape obsesivă a mormântului lui Alexandru cel Mare. Cei doi formează un cuplu neobișnuit, nu doar exotic, ci și contrastant, iar pe alocuri par să coabiteze numai pe baza unui trecut similar din punct de vedere al conflictelor istorice sângeroase care l-au marcat.

În plus, ținutul în care sosesc îi întâmpină cu ostilitate, fiindcă relațiile dintre conducătorii locali și guvern sunt încordate, iar conflictele cu vecinii, frecvente. Localnicii nu îi privesc cu ochi buni nici pe noul guvernator și mai ales nu pe soția sa, care-și vâră nasul peste tot, iscodind fiecare ungher și încălcându-le intimitatea.

Acțiunea escaladează, iar fiecare pas stingher înainte în relațiile dintre cele două părți aduce cu sine o tulburare crescută, prevestind o furtună de proporții. Firește că nu voi destăinui ce se petrece în final, fiindcă poate cititorii doresc să acorde și ei o șansă acestei povestiri. În esență, mie mi s-a părut o carte prea fundamental psihologică și supra-analitică, concentrându-se prea mult pe relația de cuplu Mahmud-Catherine, pe istoria conflictelor statale ale fiecăruia și pe problemele individuale cu percepția de sine și relația cu exteriorul.

• Plusuri

  Pentru mine, hint-urile istorice și culturale au jucat un rol important în ameliorarea lecturii altfel dificile.

• Minusuri

  Drame interioare exagerate, personaje care se agață de trecut și unele de celelalte – cam multe exagerări pentru o carte pe care o credeam mai de acțiune.

• Recomandari

  Pentru pasionații de analiză (freudiană sau nu), dar și pentru cei interesați de culturile și viața de sub soarele ucigător al deșertului.