0
Coordonator: Maria Drăghici
Rating:
Editura: Vellant
Anul apariţiei: 2008
238 pagini (condiţii grafice excelente)
ISBN: 978-973-88759-9-9

Preliminarii

Este corect termenul de comunitate pentru a desemna populaţia unei străzi? Vorbim oare de un oraş în termeni de bucăţele sociale, suntem siguri că putem da o identitate diferită tuturor cartierelor? Cum anume am putea realiza atunci o sumă a acestor microcomunităţi de cartier, de stradă, eventual de grup de clădiri? Cum am putea spune că este identitatea bucureşteanului când la ea participă şi bulevardul cel măturat de lângă Primărie şi strada nepavată, plină de gunoaie şi mereu nevăzută de ochiul doar electoral al primarului? Cum ar fi rahoveanul care trăieşte într-un bloc civilizat în raport cu locuitorul din blocurile rău famate, unde toţi fură lumină şi îşi aruncă gunoiul de la balcon. Dar ce părere să avem despre locuitorii din strada Uranus - cea vizată de carte - când sunt clar acolo cel puţin două categorii, oamenii cu un comportament stabil, cu o proprietate necontestată în instanţă şi oamenii care aşteaptă să fie evacuaţi din casele naţionalizate. Volumul de faţă din păcate generează impresia că toţi locuitorii de pe strada Uranus sunt viitoare victime ale evacuării, ba chiar se vorbeşte de un catastrofic atac cu betoane şi vile termopanate în locul cocioabelor şi paradisului gunoaielor la colţ de stradă.

Știu că ne realizăm identitatea de orăşean plecând de la un cartier şi o stradă oarecare, totuşi asta duce la pulverizarea opiniilor, la pierderea oricărei şanse de a mai schiţa un tablou identitar. Se ajunge la clişee, de obicei importate din impresii de călătorie ale vreunui străin care ne punctează pitorescul, amestecul de civilizaţie şi barbarie de care vorbea şi acum aproape 2 secole Vasile Alecsandri în Balta Albă.

Acestea erau câteva dintre datele sceptice cu care începeam lectura acestei cărţi mai mult document fotografic decât mărturie a experimentului. Vizualul predomină, zonele mai degrabă negre decât albe, fundalul nocturn fiind poate un semnal de alarmă către autorităţi sau un simbol al unui coşmar care se află lângă noi şi pentru care nu facem nimic, noi din comunităţile de pe străzile învecinate, din acelaşi cartier sau oraş.

Motivaţii

Ce a determinat un colectiv mare de artişti să participe la acest experiment numit cam pompos "Ofensiva generozităţii"? Am constatat că unele argumente sunt dezvăluite în volum, altele sunt tăcute sau obstrucţionate. Pe această stradă a funcţionat cândva una dintre cele mai teribile puşcării comuniste. Apoi aici este Piaţa de Flori a Capitalei. Simboluri ale delicateţii relaţiilor noastre, florile voiajează în lanţul comercial printr-un loc impropriu comerţului şi care ar stârni oroarea unui maniac al curăţeniei. Să mai menţionăm şi un număr relativ mare de clădiri aproape părăginite în ciuda suprapopulării lor. Să mai adăugăm şi faptul că această stradă a scăpat ca prin minunile acului de dărâmarea de pe vremea ceauşestină când majoritatea străzilor învecinate au fost rase de delicatul Figaro buldozerul şi însămânţate cu blocuri şi Case ale Poporului. Ciudat, taman aceste lucruri de puternică individualizare a străzii nu le-am regăsit în documentele proiectului.

Ce am aflat în schimb?

Întâi o pronunţată hiperbolă negativă a cartierului Rahova. Faima neagră ar fi purtată în toată capitala. E un cartier mărginaş, discriminat, blamat. Maria Drăghici credea că în Rahova se petrec lucruri horror. (Te pomeneşti că aici or fi locuind Dracula şi Sparge-Maţe ca vecini!). Mircea Toma constată că "există o planetă în Rahova care este tot atât de cunoscută pentru mulţi bucureşteni ca un cartier de pe Lună". (hm, eu ştiam oraşele şi ţările de pe Lună, dar străzile şi cartierele mi-au scăpat). Să vedem despre zona de studiu ce zice anonimul PV, un riveran de 53 de ani: "cine auzea de Uranus se speria rău de tot. Străzi famate, mizerie, nici acu` nu stropesc pe aici." Acest renume diabolizat este marcat stilistic la cote incendiare de articliera de la Dilema Veche, Stela Giurgeanu: "Nu te avânţi cu inima prea uşoară după lăsarea întunericului: iar dacă totuşi e musai să o faci, o faci cu toate jurămintele către Cel de Sus , de-oi scăpa cu viaţă te faci om mai bun". Patetismul e vizibil şi te întrebi dacă ulterior a devenit mai bună măcar cu un gram.

Cum e prezentat cartierul, aşa şi strada. Primul are blocuri mizere, gropi de gunoi, terenuri virane, alei dubioase şi cârciumi de colţ de stradă. (oare de ce l-a deranjat pe autorul articolului poziţia cârciumii?! trebuia s-o pună în mijlocul străzii!). Cât despre Uranus, Oana Felipov a constatat că biserica era închisă, dispensarul se degrada văzând cu ochii, şcoala avea clase cu program redus pentru 60 de adulţi fără clasele primare. Barul zonei se numeşte La Bomba şi, pentru că nu au un spaţiu cultural viabil, majoritatea locuitorilor îşi duc viaţa departe de cartier sau între 4 pereţi. Arhitecta Mihaela Michailov vede zona ca un spaţiu hibrid fie cu clădiri abandonate, ciuruite, zbârcite, fie renovate de curând, pe cale să se schimbe foarte repede. Iată şi un filolog care se plimbă zece minute prin zonă şi ce să vezi, constată coexistenţa a 3 tipuri de oraş - unul burghez, unul comunist, unul capitalist pe aceeaşi stradă. Sunt până la urmă priviri binevoitoare în confruntare cu clişeele unor bucureşteni atomizaţi şi pentru care nu mai există alt cartier şi stradă în afara celor care le conţin preţioasa persoană. Ne plângem de americani că nu ştiu care e capitala României, dar uite se întâmplă ca în această capitală oamenii să aibă numeroase prejudecăţi şi o gândire de genul zone gri şi zone albe ale Bucureştiului. Şi oricine ar sta într-o asemenea zonă rău famată e fie infractor, fie pe cale să devină unul. Sunt necăjit că o asemenea nongândire schematică este încă pomenită în acest volum altfel generos ca iniţiativă.

Substanţa cărţii este dedicată evident experimentului. Este până la urmă o realizare la limita dintre antropologic şi artistic. Cu puţină răbdare se poate face un scenariu cu datele obţinute şi eventual realiza o monografie a zonei. Partea discutabilă sunt influenţele, contaminările, străinii zonei. Crocodilii florilor, tiriştii, fluxul nebun de pe Rahova alăturată. E cu adevărat un demers aproape sortit eşecului. Pe care numai artişti visători s-ar fi încumetat să-l înceapă. Poate că această carte e doar o parte neînsemnată a experimentului. Important este că au participat la facerea şi reprezentarea artistică locuitorii zonei, că au luat cunoştinţă unii cu alţii, că s-au regăsit şi în exprimări artistice moderne evitate până atunci datorită limitelor culturii suburbane.

Perspectiva socială

Din articolele diferiţilor participanţi ai experimentului Generozităţii, am consemnat următoarele perspective. Restricţiile iniţiale au presupus un mediu urban precis delimitat, situaţiile reale au fost observate la faţa locului, atitudinea artiştilor a fost de participare în apropierea comunităţii, nu în comunitate şi, mai puţin vizibilă, a fost atitudinea de intervenţionism. Elementul cheie a fost individualismul, de altfel tot experimentul pleacă de la ideea că fragmentul generează arta, nu întregul. Întemeierea proiectului Ofensiva Generozităţii a fost iniţiată de arhitectul Gabi Albu, de artistul vizual Maria Drăghici şi de regizorii Irina Gâdiuţă şi Bogdan Georgescu.

Comunitatea uraniană a dezvăluit prezenţa mai multor grupuri identitare şi organizatorii au încercat să le surprindă trăsăturile caracteristice prin modul de comportament, de vorbire, de percepţie a realului, prin ficţiunile, "aspiraţiile şi blocajele individuale şi colective". Artiştii au constatat rapid că nu pot sta doar în proximitate, că li se cere implicarea într-un fel sau altul şi au găsit ca punct comun statutul social marginal.

Arhitectul Mircea Toma dezvăluie modul cum a trecut de la proximitate la intervenţionism. Astfel împreună cu un grup de arhitecţi comunitari "a descoperit vreo 50 de persoane care înfruntau fiecare în bârlogul lui o ameninţare comună, respectiv demolarea sau evacuarea. Sub influenţa grupului persoanele ameninţate au câştigat o identitate colectivă, o formă de a înfrunta pericolul în comun, de a descoperi resurse de comunicare de nebănuit înainte. Li s-a pus înainte o oglindă suficient de mare ca să se vadă împreună şi să se asambleze". Ulterior comunitatea lor a impus o altă relaţie autorităţilor dezumanizate şi presei. Şi cum adăuga interesant în continuare - "societatea defectă, sursă amorfă de statistici, bătaia de joc a administraţiei, carnea de urbanism a ajuns o sursă de schimbare socială".

Structură mozaicată a experimentului

a cunoscut 4 direcţii:

1. Lucrul cu comunitatea - implicarea în dezvoltarea proiectului a locuitorilor zonei
2. Aspecte educative - acces la cultură pentru toţi; ateliere educative pentru copii ce dezvoltă imaginaţia, mobilitatea, capacitatea de lucru în echipă; ajută la identificarea unor subiecte importante din cotidianul imediat al copiilor
3. Producţii artistice / o artă de identitate a locului şi a grupului; opera trebuie să genereze transformare socială
4. Arhiva urbană informală unde sunt consemnate problemele individului şi ale comunităţii sale şi are rolul de a ajunge patrimoniu socio-cultural

Fiecare an a presupus un nou proiect

Harta sensibilă 2006 - vizionarea unor documentare semnate de Cristian Nemescu ori Alexandru Solomon; plantarea unor nuci; dezbaterea cu chiriaşii evacuaţi, maraton de teatru non-stop 25 de ore; inaugurarea parcului VA URMA; vernisajul expoziţiei lui Pandele

Construieşte-ţi comunitatea 2007 - participarea la o nuntă din comunitate; fişe cu interviuri despre evacuare şi o dezbatere publică; realizarea unor situaţii teatrale improvizate; atelierul Biluna de educaţie creativă a copiilor prin care se puteau exprima în toate formele artistice (vizual, scris, ritm, mişcare, teatru); concertul "Biluna Jam Session"

Flexible 2008 - surprinderea culturii tam-tam şi a celei de influenţă orientală; atelier de dans "Centrul de delincvenţă Juvenilă"; proiecţii; atelier de construcţie a unei poveşti plecând de la obiecte de uz cotidian

Un strop de politică

Să mai menţionez dintre cele câteva explicaţii de natură politică pe cele care se referă la aspectul dezolant în care se află strada, cartierul, oraşul. Mircea Toma consideră că din cauza comunismului "românul a fost dezobişnuit să-şi gândească existenţa împreună cu alţi oameni" oamenii au devenit obstacol, nu resursă". A fost anexată şi arta de tip social de către acea ideologie de stânga, ceea ce poate atrage eticheta asupra experimentului ca având o natură uşor socializantă. Persoanele implicate se interesează ce e drept mai mult de marginali. Societatea liberală de azi are tendinţe inverse, atomizante, deschisă altor excese şi extreme. Unicul său numitor comun ar fi câştigul şi în continuare se manifestă singurătatea şi neîncrederea.

Perspectiva artistică

Remarc întru început că este pus un accent consistent pe istoricul artei comunitare. Ceea ce m-a mirat a fost cadrul temporal în care s-au delimitat orientările artistice, anume deceniul al şaptelea exclusiv. Astfel sunt amintite motivaţiile apariţiei acestui tip de artă, respectiv evadarea din spaţiile tradiţionale pentru o apropiere mai mare de viaţa cotidiană. Artistul îşi reasumă într-o oarecare măsură un rol de transformator social. Se aminteşte de situaţionişti care considerau că "bunăstarea materială nu compensează aspiraţiile culturale ducând de fapt la o stare de alienare". Cereau abandonarea regulilor societăţii de consum în favoarea iniţiativelor individuale şi li se ofereau anumite situaţii ca modalitate de rezistenţă faţă de obiecte şi coduri.

Irina Cios, artistul care a făcut acest demers istoric aminteşte de asemenea de teoria lui Joseph Beuys care viza o anume sculptură socială. Apăruse problema cum turnăm în formă lumea în care trăim pentru a ajunge de la o stare de haos sau dezorganizare la o stare de formă sau structură. Aflăm cumva şi de una dintre sursele postmodernismului prin teoriile sociologice ale lui Fred Forest, Herve Fischer, Jean Paul Thenot care critică oricare forme de alienare prin forme de deriziune şi simulacru pentru a arunca în aer o anumită structură a epocii. Abordează arta în sensul tulburării convenţiilor, a provocării, a denunţării tuturor formelor de condiţionare.

Rezerve asupra modului de înţelegere a comunităţii

Curioasă alegerea acelei străzi pentru aşa-zisa reconstrucţie a unei comunităţi. Principala cerinţă pentru ca o comunitate să fie întemeiată este ca ea să presupună o suită de tradiţii şi mai ales un viitor împreună. Aici însă avem de-a face cu mentalitatea de oropsit social, de persoane defavorizate, aflate doar în defensivă, cu persoane care nu sunt sigure de ziua de mâine. Neglijenţa faţă de aspectul străzii, atomizarea excesivă sunt datorate acelei săbii a lui Damocles a evacuării. Fenomenul în sine este privit cu dezaprobare, autorităţile de la Primărie ca pe nişte fiinţe blestemate, totuşi să nu uităm că ele aplică nişte legi şi hotărâri judecătoreşti. Aşa că până la urmă cu cine se luptă generoşii de fapt? Nu cumva au ce au cu legile evacuării aşa cum sunt tocmite azi? De povestea că s-ar face dreptate - dar vai, cât de greu, după aproape 20 de ani, foştilor proprietari, pe când de soarta chiriaşilor pare că nu i-ar păsa nimănui. E adevărat, nu se pune nicio clipă problema câţi foşti proprietari sunt la fel de săraci să pornească un proces lung, epuizant nervos şi financiar pentru a-şi recupera un imobil ajuns din cauza chiriaşilor în stadiul de ruină. Practic pentru a dărâma şi a reface o clădire de la zero, aşa cum se vede pe anumite porţiuni din Uranus.

O comunitate prin urmare trebuie să fie în acord cu legea, trebuie s-o protejeze, nu să i se opună, trebuie să găsească o formă de convieţuire cu autoritatea în care să-şi aducă proprii reprezentanţi, trebuie să aibă un lider vizibil, manifest, un loc de joacă al copiilor care lipseşte în cazul de faţă. Atitudinea faţă de strada Uranus a fost cea a unui antropolog faţă de un trib african, nu faţă de locuitorii acestei capitale. Putem vorbi de o comunitate pe strada Uranus din ce am citit în această carte numai la modul ipotetic, o comunitate de viitori mutaţi în stradă. Poate că documentele, mărturiile, pozele spun altceva, de un anume aer al zonei, dar acesta nu reiese şi din articole, ci mai degrabă se degajă un sens de com-pătimire, de solidaritate prin marginalitate.

Demersul fără îndoială pare interesant. De ce există o zonă gri în spatele Casei Poporului? Cum de existau în 2006 atât de mulţi foşti proprietari care să ameninţe la modul ipotetic destinul comunităţii Uranus? Nu cumva se exagerează în prezentare! În capul meu de cititor lucrurile se amestecă şi nu a reieşit clar dacă, după nuntă de exemplu, toţi participanţii nu au fost evacuaţi. Este o comunitate la marginea destrămării sau una ce tot tinde să se formeze? Oare de ce nu se spune mai nimic despre cele 3 zone de interes ale străzii şi cum anume a fost posibilă evoluţia de la antebelic la postmodern în clădiri?

Ce se caută aici? O păstrare a noncomunităţii aşa cum era, o solidarizare cu interesele localnicilor, o formă militantă, socialistă poate, de creare a unei comunităţi solidare? Lucrurile nu sunt clare şi nici nu-mi dau seama de ce U.E. ar finanţa un asemenea proiect. Perspectiva sociologică sau de asistent social nu e bine conturată. Şi mai ales ni se propune o perspectivă duplicitară. Dacă acuzi de inconsistenţă socială, ţi se va răspunde cu iniţiativa artistică. Dacă spui că artistic, lucrurile nu au stat foarte strălucit, ţi se va cere înţelegere pentru nişte spectatori sinistraţi sociali. Povestea e că această apărare presupune nişte consecinţe funeste chiar pentru cei implicaţi în proiect, întrucât ajung la o gândire paradoxală şi care-şi cauţionează acţiunile prin altă motivaţie decât cea firească. Când lucrurile sunt amestecate, experimentul nu are niciun sens. E un fel de dada social menit doar să tulbure apele. Se spune că această comunitate a căpătat consistenţă după intervenţia experimentaliştilor. Cum anume? Cum au acţionat mai exact. Oare ajunge crearea unui părculeţ, a unei plantări comune, a existenţei unui loc de comunicare. E adevărat că locuitorii au participat la ele, fie ei mai mult copii, totuşi le-au simţit ca fiind ale lor? De unde să ştim dacă, după plecarea artiştilor, indiferenţa celor de pe Uranus nu i-a dus la stricarea sau la abandonarea în ruină a acelor iniţiative stradale. Treceam chiar ieri pe strada Uranus. Nu se vede o schimbare la nivel comportamental a locuitorilor. În continuare sunt puse gunoaie printre ruine. Ce comunitate ai putea avea cu ceilalţi locuitori cât timp ştii că prin aruncarea gunoiului la voia întâmplării rişti să te apostrofeze oricare dintre ei?

Rezerve faţă de arta comunitară

Revin la fenomenele artistice, singurele care ar putea da suport de reuşită experimentului. Integrate într-un fel de trans-artă, numită mai simplu artă comunitară, printre lucrurile statuate a fost şi pierderea finitudinii estetice în favoarea unei transformări a publicului în co-creatori, în asistenţi de laborator. Prin urmare, acestui public i s-au oferit opere imperfecte, aşa am citit un asemenea ţel şi s-a mizat pe ideea de operă colectivă. Din nou gândirea duplicitară funcţionează cu motoare turate. Dacă opera nu e viabilă artistic, de vină sunt nonartiştii. Dacă este nimerită o operă ce-şi depăşeşte caracterul de sărbătoare stradală, atunci trebuie admirat mai ales artistul care a ştiut să coordoneze, să echilibreze şi să-urile astea continuă admirativ.

Poate că astfel de gândire e datorată unor cauze menţionate cu grijă în text, anume "aspectul fragmentat al oraşului, incoerenţa discursului public, jocurile de putere şi neo-consumismul". Dar care e până la urmă faza? Un oraş vechi de sute de ani are fără îndoială un aspect mozaicat dacă s-a dezvoltat pe zone relativ concentrice. Expansiunea nu poate fi prevăzută arhitectural decât într-o manieră aproximativă. Cât timp oamenii nu sunt obligaţi să-şi construiască casele în acord cu o anume perspectivă urbană care să rămână de nemodificat pentru nişte zeci de ani, până atunci nu va dispărea aspectul de mozaic. Apoi discursul public ar fi incoerent. Dar în ce oraş mare din lumea asta se aude unul coerent? Jocurile de putere. Este drept ca strada respectivă arată aşa datorită canalizării forţelor puterii spre alte obiective, totuşi ele cândva s-au manifestat şi le-a dat drept de existenţă şi stabilitate riveranilor. Cât despre neoconsumism este prea puţin precizată în ce ar consta această doctrină, e prezentată doar ca un soi de spectru negativ care chipurile împiedică noua generaţie să se manifeste. În acest caz să se înfiinţeze şi neoceauşismul care ar presupune un nou limbaj păsăresc şi o neoabţinere de la orice. Poate că aceste elemente chiar sunt nişte impedimente majore, dar simpla lor enumerare nu spune nimic şi nu am primit contexte potrivite pentru a avea acces la acelaşi înţeles vizat de autorii articolelor.

Suntem avertizaţi că această poliartă sau artă comunitară este văzută de adversarii ei ca o imitaţie a artei adevărate. Pardon, asta ar corespunde şi definiţiei kitschului (?!) Un fel de "muncă socială, făcută cu amatori, fără niciun interes pentru o audienţă specializată". Prin urmare trebuie să acceptăm cu bunăvoinţă următoarea pastilă: "Dacă arta se bazează în general pe distanţa estetică, arta comunitară se bazează pe apropiere". Propoziţia sună frumos şi echivoc. La care distanţă vă gândiţi când aţi citit-o? La una legată de contactul dintre oameni? La una temporală? La una legată de înţelegere? Sau privitoare la creativitate? Şi oare actorii clasici nu au relaţie directă cu publicul? Sau dansatorii generali - ca să menţionez două dintre categoriile artistice implicate în proiect.

Să examinăm un pic şi motivaţiile artiştilor implicaţi. Au căpătat convingerea că gestul contează, că se poate determina o schimbare, că-ţi poţi verifica discursul artistic prin raportare la alte "culturi, generaţii, categorii sociale". Că se formează participanţilor o anume conştiinţa comunitară şi "arta se decontextualizează ca strategie de salvare a frumosului". Mi s-a blocat mintea cu povestea decontextualizării. Adică. Întâi se ia realitatea şi se textualizează. După aceea rezultatul se contextualizează urmând ca în condiţii negativiste primare să se decontextualizeze. Urmează faza radicală, paradoxal, faza negativă doi unde se nedecontextualizează realitatea. (Am aceeaşi senzaţie neplăcută cu a fi barat, cotit şi îndoit). Nu voi mai discuta acest aproape program al artei comunitare, limbajul este în unele locuri păsăresc - iată de pildă există şi un teatru comunitar care ar fi "un teatru teritorial, de urgenţă implicativă, de alertă şi responsabilitate civică".

Între realizări

se numără arta naivă a talentatului nativ Gheorghe Pandele care visează o artă practică, respectivă să facă desene pentru faianţă, gresie, zugrăveală, grilaje, mileuri, apoi apariţia formaţiei Biluna Jam Session şi de asemenea realizarea a niscaiva spectacole teatrale intitulate misterios tangaProject. Într-un cuvânt un experiment cu bune şi rele, cu realizări şi dezamăgiri, cu accente îngrijorătoare, dar uneori şi deplasate. Răsfoiţi şi voi cartea! Poate eu nu am văzut nimic corect.

Iată şi blogul dedicat experimentului: Ofensiva generozităţii.

Scris de Gabriel Mirea