bookblog.ro

Păcat la feminin

Scris de • 12 December 2018 • in categoria

Titlu: Matriarhat
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2018
Numar pagini: 206
ISBN: 978-606-43-0218-2
Cumpara cartea

„Sunt pline rafturile librăriilor cu memorii. Sunt la mare modă jurnalele. Unora le place să trăncănească, să dea sfaturi, să dea pilde, să se dea de exemplu, să tragă concluzii. Altora, să spioneze, să tragă cu ochiul în viețile celorlalți.”

Așa se face că scrisul Cristinei Andrei în volumul Matriarhat este tot o formă de spionaj, dar una care, aidoma unui ghioc, ne face pe noi, cititorii, să ne concentrăm atenția asupra dimensiunii feminine a existenței umane, dimensiune care înglobează în sine drame, tragedii tăcute și o doză sănătoasă de umor aiurit. De la o orfană devenită Cal troian și până la o avocată redusă la funcția banală de parte a unui triunghi conjugal, toate cele 8 istorii, cuprinse între coperțile volumului Matriarhat au un punct comun: redefinirea eului matern-feminin. Cristina Andrei reușește să plămădească o narațiune foarte naturală, culegând portrete umane reale, neretușate cumva cu penelul scriitoricesc, ci, per contrar, puse sub lupa atentă a descrierilor sale.

Autoarea reușește să ne atragă atenția asupra unghiului personal al fiecărei istorii, fără însă a moraliza cumva conținutul acesteia. Să nu credeți că veți avea de-a face cu mici fabule pertinente, din care să aveți ce învăța. Mai degrabă veți primi o porție sănătoasă de umor acid, de observații subtile și rafinate, pe care le veți digera mult timp după finalizarea cărții.

Până la urmă, cred că, totuși, scrisul pare, dar nu e o treabă ușoară. E enervantă și punctuația. În afară de punct și de linie de dialog, de semnele întrebării și ale exclamării, habar n-am ce să pun.” Personajele din fenomenul Matriarhat (spun fenomen, deoarece a reușit să mă prindă de la prima filă și să mă facă să citesc, cu voce tare, chiar și în mașină) sunt pe cât de bizare (de exemplu, băiatul cu praștia sau Ioachim cel rebotezat), pe atât de excentrice. În egală măsură, deși narațiunea ar putea să pară ușor sexistă, ea pune accente egalitariste atât pe destinul ielelor sălbăticite (mi se pare că anume așa pot fi ele catalogate), cât și pe soarta dificilă a bărbaților, care fie sunt prinși în mrejele lor, fie ajung să le urască.

Amante, femei trecute de prima tinerețe sau adolescente meschine, toate ființele construite de Cristina Andrei au în sânge desfrâul și păcatul. Să fie asta oare o încercare de schițare a imaginii unei Eve moderne? Iată ce vociferează în povestirea „Lanterna” Floarea, adolescenta transformată în curtezană mondenă: „Monogamia denotă lene. Lipsă de imaginație. Cei mai mulți asta își doresc. Din comoditate, din frică, din limitare. O relație. Una singură. Puțini sunt aventuroșii care jonglează la limita suportabilului cu ceea ce au, dar și cu ceea ce cuceresc. La ce dracu’ mai trăiești dacă te mulțumești cu puțin, ca toată lumea? Dacă nu încerci să cucerești totul?” Vedem o predispoziție vădită spre negarea absolută a viciului în care eroina se complace. Ea reușește să își apropie pierzania, acceptând întunericul în care se îneacă tot mai mult. În acel moment, autoarea o pune în fața dictonului biblic „Zilele mele au fost mai grabnice ca suveica și s-au isprăvit, fiindcă firul s-a terminat”.

Dacă unele personaje sunt cu adevărat temerare, ajungând să jongleze între promiscuitate și definire, altele cad în deznădejdea propriilor iluzii. „A știut că nu o mai iubește când a pus concertul pentru vioară al lui Beethoven la volum maxim și el n-a găsit nici un pretext să vină la ea în cameră.” Iată momentul remușcărilor și al abandonului, când o femeie prea plină de sine înțelege că și un șoarece prins în capcană poate ajunge să se răscoale, să scape. Și atunci tot ceea ce a fost clădit se năruie: „În huietul năprasnic, urechea ei izola și clasa sunetele pe frecvențe diferite. Le așeza de-o parte pe cele care n-o interesau, care ieșeau furioase, îngrămădindu-se afară din boxe ca pușcăriașii pe poarta închisorii la amnistie și distingea cumva misterios mișcările lui, șoaptele lui.” De apreciat în narațiunea Cristinei Andrei este amplitudinea cu care își explorează personajele, îngrădindu-le și lăsându-le libere, de parcă ar construi un labirint, iar micile femei ar fugi într-o cursă continuă.

Scriitura autoarei este rafinată, fapt datorat probabil activității jurnalistice, care o face distinctă de alte variațiuni scriitoricești contemporane. Unele pasaje sunt spumoase, delicioase, dezvăluindu-ne neînțelesul unor raportui nesănătoase: „El m-a învățat gustul brânzeturilor franțuzești ciugulite cu felii de fructe, cu el a deprins gustul vinurilor albe, seci și reci, aici m-am desfătat în plăcerea trândăviei și a mângâierilor deșănțate, scăldate în bârfă subțire, și aici am făcut școala despre cum se poate prinde în mreje prada de care orgoliul meu are nevoie.”

Cristina Andrei a creat o carte ghimpoasă, dificilă, care se savurează cu mici îmbucături și fără grabă, altfel există riscul de a o înțelege distorsionat și superficial. Bucuria mea ca și cititor este că anume pe final de 2018 m-am apucat de acest prim volum din colecția N’autor, apărut la Editura Nemira, grație eforturilor talentatei Eli Bădică. În 2019 sigur voi lega prietenii și cu restul autorilor din această colecție esențială de lecturi.

    Categorie: | Autor: | Editura:

    Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

    1. Cred că merită să fie citită. O să încerc.

      raspunde

    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro