bookblog.ro

Paddy Clarke ha,ha,ha

Scris de • 25 September 2010 • in categoria

Titlu: Paddy Clarke ha,ha,ha
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2007
Traducere:
Numar pagini: 391
ISBN: 978-973-46-0614-6

Într-o fascinaţie absurdă de lumină şi întuneric, recunosc. E o lectură ce-ar putea curge liniştit şi pe beznă. Sau într-o altă ordine de idei, se poate şi printre gene, cu ochii semi-deschişi, sau semi-închişi depinzând de cum priveşti ideea. Şi asta desigur datorită unei fluenţe remarcabile a stilului. E o curgere lizibilă şi totuşi surprinzătoare. Nu te poţi pierde în monologuri absurde, în descrieri detaliate infinitezimal, în acţiuni covârşitoare sau dueluri expansive şi expansioniste căci nu sunt prezente, dar nici nu poţi remarca o dinamică neîndoielnică. Un text sinusoidal de o fineţe remarcabilă a situaţiei şi a apogeului acesteia. Totul este filtrat de un protagonist cu un limbaj demn de obişnuit, de conformism, de ordinar. Şi cu toate acestea, dă senzaţia unui text înscris într-un curent al minimalismului literar (existent sau inexistent) doar prin intenţia de a construi atmosfera prin replici tăioase, slab descriptive dar precise şi printr-o imaginaţie simplistă colorată de un formă de exprimare clară, pur subiectivă , cu tendinţă „de cartier” sau „de baltă” (referire autohtonă). Prin această caracteristică infantilă a limbajului se creează prezumpţia de credibilitate a textului, un discurs categoric a unui protagonist de 10 ani, fără o viziune omniscientă, înzestrat doar cu aria sa vizuală ce lasă senzaţia până în ultimele pagini că va avea aceeaşi vârstă o eternitate.

Datorită acestui puerilism întreaga lectură capătă o aerisire textuală, o accentuare concentrică şi imperceptibilă a firului epic, căci în lipsa unei acţiuni coerente, a unor evenimente sortate cronologic, a unei incapacităţi de a relata închegat, coeziv, se deosebeşte o construcţie caracterială în care prezenţa autorului devine infimă, dar de recunoscut tocmai în deciziile protagonistului luate în momentele cheie ale dezvoltării. Totodată propoziţiile lui Paddy denotă spiritul aventurier al acestuia, incertitudinea vârstei, nesiguranţa sentimentelor, tendinţa acestuia de a-şi ascunde trăirile dintr-un reflex interior, credinţa în lucrurile mărunte ale vieţii (precum biscuiţii rupţi) sau în himerele copilăriei (precum faptul că prietenia la 10 ani creează iluzia imortalităţii).

Scena centrală este reprezentată de jocul de fotbal din stradă cu o minge spartă între „Irlanda de Nord” şi „Scoţia” unde fiecare dintre protagoniştii meciului îşi demonstrează capacităţi nemaiîntâlnite pe parcursul lecturii, precum Aidan care devine comic în rolul de comentator. Dintre alte jocuri care stârnesc curiozitatea verbală a lui Paddy se remarcă cel în care fiecare dintre participanţi trebuie să fie strigat cu un cuvânt obscen. Astfel unul dintre cele mai magice incantaţii a cuvântului „FUT”, „…cel mai mişto cuvânt. Şi cel mai periculos.” se întâmplă în sala de clasă: „Fut se auzea mereu prea tare, prea târziu ca să-l mai opreşti din a exploda în aer, deasupra ta, şi apoi îţi cădea încet pe cap. Era o linişte desăvârşită, nimic altceva decât Fut plutind încet, în jos. Pentru câteva secunde erai ca şi mort, aşteptând ca Henno să-şi ridice ochii şi să vadă cum îţi aterizează Fut pe cap.”

Această descoperire a cuvintelor obscene denotă o nuanţă de maturizare urmată de un simţ nou al responsabilităţii, Paddy devenind cel mai bun din clasa la ortografie, motivul avându-şi rădăcinile în crezul lui Paddy că prin bună purtare şi conştiinciozitate părinţii acestuia vor renunţa la certuri. Tocmai această înteţire a violenţei casnice îl determină pe Paddy să se îndepărteze de prietenii lui de odinioară, să înceapă o admiraţie profundă pentru singuraticul şi neconformistul Charles Levy, totul culminând cu bătaia cu Kevin din care se trezeşte învingător, dar pe cont propriu: „Aveam pete de sânge pe pantaloni, de la Kevin. Eram singur, de capu` meu”.

Maturizarea treptată devine brusc evidentă în momentul în care tatăl lui Paddy îşi părăseşte familia cu o acalmie ieşită din comun. Şi totuşi Paddy citeşte printre rânduri prevestind un viitor în care lui îi vor reveni responsabilităţile :

„Ştiam ce-o să fie: mâine sau poimâine maică-mea o să mă cheme să-mi zică ceva şi când o să rămânem noi doi o să zică:

- Patrick, acum tu eşti bărbatu-n casă.

Aşa se întâmplă mereu.”

Ca un deznodământ rezonabil al maturizării, Paddy ignoră băieţii când aceştia încearcă să-şi bată joc de el : „Paddy Clarke…/ Paddy Clarke… /N-are tată./ Ha ha ha. Nu stăteam să-i ascult. Erau doar nişte puşti. şi refuză strângerea de mână a tatălui său la întoarcere.

Aş vrea să închei prin a însuma totul în puţin. O carte cât un Big Bang microscopic.

Scris de Cosmin Popa

    Categorie: | Autor: | Editura:

    Citeste cele 3 COMENTARII si spune-ti parerea!

    1. Mie mi s-a părut o carte de trei stele, dar e dreptul recenzentului să o noteze cum dorește. De fapt, îmi place că există un criteriu subiectiv, pe lângă cel valoric, deoarece unele opere le apreciezi pentru furtuna trăirilor care picură sub formă de litere, pe altele pentru pentru liniștea îmblânzitoare de anxietăți care se pogoară asupra ta.

      Am citit-o acum vreo 2 ani, ca atare este totul cam incețoșat la mine în minte. Într-un fel, s-au sedimentat slovele și impresiile care contează, pentru că au trecut proba timpului. Îmi amintesc de ea ca de îndepărtata pruncie, deci subtitrarea actuală este în ton cu tema cărții, filmul fără montaj al copilăriei, dar tăiat brusc de către tatăl care s-a plictisit de același serial domestic. Foarfeca scoate sunete scurte și nemiloase: ”Ha, ha, ha.”

      Asta mi-a rămas și mie ca o pregnanță a textului, stilul minimalist, doar este cronica unui puști, dar injectat cu vitalitate pură de toată acea agitație din lumea exterioară, ritmul galopant al copiilor pe terenul de joacă pe care jertfesc cuvinte obscene, contrapunctată abia perceptibil de cea lăuntrică. Inima tresaltă înfiorată atunci când urechile înregistrează cu o încetineală apăsătoare certurile părinților, larma aceea asurzitoare pentru un suflet închis într-un trup atât de mic.

      Canalele ei sunt astupate de penelul scriitorului care vrea să ne scutească de dramatizări neverosimile, ca atare nu ne putem da seama ce este în interiorul lui Paddy, în schimb în cotloanele labirintice în care se joacă de-a ”v-ați ascunselea” poate fi găsit, căci bruftuiala pe care i-o aplică prietenii lui de zbenguială este mult mai puțin dureroasă decât loviturile sub centură aplicate de oamenii mari, care ar trebui să îl protejeze de suferință, mai ales de cea psihică.

      M-au impresionat formulele magice (”Terminați, terminați!”) folosite în încercarea de a alunga realitatea de coșmar, dar la final aceasta cade ca o perpendiculară pe dreapta lină a copilăriei, iar el poate în sfârșit să își privească viața dintr-un unghi trasat nu de imaginație, ci de scrijelirea până la sânge a tegumentului său firav de către evenimentele necruțătoare cu inocența și incompatibile cu păstrarea ei. Maturizarea…

      Ești talentat, scrisul tău are vâscozitate ideativă, și reușești să te desprinzi de operă prin creativitatea propriului limbaj, dar fără a uita rădăcinile adânci ale demersului de cronicar, cartea din lemn cu sevă literară, așa cum ai făcut și la ”Eseu despre orbire”. Ai captat esența lucrării lui Doyle într-o picătură de cerneală virtuală, și i-ai dat farmec.

      I’m watching you… :)

      raspunde

    2. Abh spune:

      Imi pare rau pentru literatura daca ajungem sa bagam injuraturi de la coltul strazii ca sa spunem o poveste. Si lumea mai si apreciaza gestul.

      raspunde

    3. cosmin spune:

      In primul rand, asta nu e o pledoarie pentru “injuratura” ci pentru literatura.

      In al doilea rand nu poti condamna pe cel ce “litereaza” fiindca scrie o literatura in care “ar baga injuraturi ca la coltul strazii”. E optiunea lui artistica si daca acest fapt, de a invectiva, trezeste interes, nu mai tine de cel ce scrie ci de cel ce citeste. Ai zis totusi bine cand vine vorba de un “gest”, si totusi nu este un gest in sine. E o atitudine de a privi o anumita parte a universului si asta ma duce la al treilea rand.

      Aici adica, unde nu poti ignora mediul in care cresti, mediul care te schimba, te formeaza, si-ti contureaza identitatea ta viitoare sau prezenta. Daca se poate creea o demonstratie stiintifica ca baietelul de la colt care joaca fotbal descult, are tricoul murdar de muci, isi ia bataie de la taica-su din cauza alocatiei si mai si trage o tigara in pauza dintre romana si religie, vorbeste elevat, in neologisme si aforisme, atunci propun petitie nationala de renuntat la injuratura. Iar acel baietel este realitatea. Tocmai din aceasta privinta anumiti scriitori recurg la o forma mai neortodoxa de exprimare, dar aceasta e doar o tehnica de surprindere si nu de a crea dezgust, si banuiesc ca le-ar parea destul de rau si lor daca nu au evidentiat destul dedesubtul adevarat al acestor replici.

      Si totusi nu cred ca exista cineva care intr-un moment de injuratura, ia o pauza de gandire in care petrece sumedenia de sinonime potrivite pentru a suna mai mult ostentativ decat ostil.

      Si daca exista, il/o vreau presedinte.

      raspunde

    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro