bookblog.ro

Pamuk, mon amour!

Scris de • 21 August 2018 • in categoria

Titlu: Femeia cu Părul Roşu
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2017
Traducere:
Numar pagini: 272
ISBN: 978-973-46-6771-0
Cumpara cartea

„Omul modern e omul care se pierde în jungla oraşului. Iar asta înseamnă să rămâi orfan de tată”

Pentru prima dată am decis să scriu o recenzie egoistă. Un elogiu singular dedicat unui autor pe care l-am îndrăgit fulminant, după doar două romane citite. Nimeni altul decât Orhan Pamuk. Cei care mă cunosc ştiu cât de tare m-a atins scriitura lui din romanul Muzeul inocenţei, carte care m-a marcat profund şi mi-a trezit apetitul pentru naraţiunea acestui autor turc. De ce recenzie egoistă? Pentru că o să fie exclusiv de laudă, chiar dacă apare riscul de a fi blamată pentru o anumită doză de snobism. Dar mi-o asum.

De această dată am ales cartea Femeia cu Părul Roşu, apărută la editura Polirom, în seria dedicată lui Pamuk, în care se regăsesc cele mai renumite scrieri ale acestuia. Exact ca în Muzeul inocenţei avem de a face cu o istorie inedeită, cu un roman care pur şi simplu te scutură de cele mai adânci emoţii şi te lasă la urmă cu sufletul pustiit. Îl avem în prim plan pe Cem, un adolescent de 16 ani, care poartă în inimă dureroasa povară a abandonului patern şi o neţărmuită dorinţă de a deveni scriitor.

Maturizat cumva prea devreme, acesta decide să însuşească un meşteşug simbolic al Turciei secolului XX: săpatul fântânilor. Alegerea de către narator a acestei activităţi vitale ne duce cu gândul la inedita sa manieră scriitoricească de a puncta nişte valori supreme, indispensabile, alături de regăsirea spiritului uman. Ajuns calfă a faimosului Meşter Mahmut, Cem începe o călătorie prin fantastic, prin istorie şi legende, cale care îi va ghida toată existenţa.

Naraţiunea lui Pamuk vine să dezvăluie paradoxul existenţei umane, care se alătură natural, firesc, basmelor, cutumelor strămoşeşti, pe care nici modernizarea, nici globalizarea nu le pot estompa. Aşa se face că suntem martorii unei transformări de la băieţandru la bărbat în doar o lună de vară.

Orhan Pamuk transformă graţie atenţiei sale faţă de detalii o simplă viaţă într-un periplu al fortunei, un simplu om într-un exponent al jocurilor sorţii. Acesta îşi clădeşte personajele din materia fină, uniformă a emoţiilor, descoperindu-le fricile şi dezvoltându-le complexele metehne, pentru a ne oferi o lecţie de însuşit. Anume această moralitate predată în naraţiunea sa stârneşte constant interesul, făcându-ne să exclamăm în momentele lecturii şi frapându-ne prin întorsăturile inedite de subiect.

Deşi este învinuit de mulți pentru dezinvoltura cu care îşi plasează personajele în circumstanţe mai mult sau mai puţin grăitoare, Pamuk merge dincolo de confortul unui autor deja consacrat şi urcă atent drumeagul naraţiunii, oferindu-ne o istorie pe care nu o vom uita mult timp după ce închidem coperta cărţii.

Cum să nu îndrăgeşti lirica din scrisul lui când are astfel de pasaje de mai mare dragostea: „Potrivit tatei, cea mai mare fericire din lume este să te însori cu o fată alături de care obişnuiai să citeşti, cândva, în tinereţe, plin de emoţie, diverse cărţi, mânat de un anume ideal.”

Este demn de toată aprecierea, stilul cu care este refrectată imaginea lăuntrică a personajelor sale, proiectându-le spovedania într-un monolog aparte: „Când nu te observă nimeni, poate ieşi la iveală cea de-a doua persoană pe care o porţi în tine, iar aceasta poate săvârşi tot ceea ce doreşte. Când se întâmplă însă ca prin preajmă să se afle un tată care te vede, cea de-a doua persoană pe care o porţi în tine se ascunde în străfundul fiinţei tale”.

Toată naraţiunea lui Pamuk porneşte de la nemuritorul mit al lui Oedip sau, trandus în termeni simpli, veşnicul conflict tată-fiu. De-a lungul întregii cărţi, autorul încearcă să perceapă mecanismele acestui dificil raport, în care nu există necunoscute, dar totul se reduce la tăcere. La un moment dat mi-a sărit în ochi acest pasaj: „Ne dorim să avem un tată puternic, ferm, care să ne spună ce să facem şi ce nu. Dar de ce? Oare pentru că ne e greu să decidem noi înşine ce avem de făcut, ce e moral şi just, ce e păcat şi greşeală? Sau pentru că simţim mereu nevoia să ne spună cineva că nu suntem vinovaţi şi păcătoşi? Oare avem nevoie de un tată mereu, sau îl dorim doar când suntem confuzi, când ni se destramă universul, când simţim că ne înăbuşim?”. Să fie oare o meditaţie mai dureroasă de atât? Mai vocală?

Pamuk nu se opreşte însă doar la această stare de lucruri şi merge până la o culminare acută a subiectului, notând prin vorbele personajului său: „– Când creşti fără tată, nu-ţi dai seama că lumea are un centru şi nişte limite, îţi imaginezi că poţi să faci orice (...) După o vreme însă nu mai ştii ce să faci, încerci să afli un sens, un centru şi începi să cauţi pe cineva care să îţi spună „nu„”.  

Fără a deconspira prea multe dintre tainele naraţiunii lui Pamuk din prezentul volum ţin să enumăr cinci motive de ce să citiţi romanul Femeia cu Părul Roşu:

- Este o istorie care va atinge chiar şi cele mai insensibile inimi şi le va stârni empatia.

- Este o naraţiune fluentă, melodioasă, cu ritmicitate şi atenţie la detalii, un veritabil deliciu cititoresc.

- O să aveţi oportunitatea de a descoperi societatea turcă dincolo de prejudecăţile cu care am fost educaţi până în prezent.

- Vreţi o carte care să vă răpească câteva nopţi de vară târzie? Fără pic de vulgaritate, dar intensă?

- O să aveţi o relevaţie – Pamuk este un contemporan care se încadrează plăcut în casta clasicilor. Are tot ce îi trebuie pentru asta: carisma detaliilor, focul temperat al naraţiunii şi un strop de misticism.

    Categorie: | Autor: | Editura:

    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro