bookblog.ro

Papii. Istorie şi secrete

Scris de • 28 November 2008 • in categoria

1Autor: Claudio Rendina
Rating: Claudio Rendina - Papii. Istorie şi secrete rating - recenzii carti
Editura: All

Claudio Rendina - Papii. Istorie şi secrete - recenzie cartiÎntr-una dintre părţile Trilogiei culturii, Lucian Blaga sublinia natura mixtă a absolutului propus de creştinism, capacitatea lui de a oferi o metafizică pământească, de a combina denecuprinsul cu felia vremelniciei. Acest caracter bipolar, transcendenţă şi realitate, se realiza perfect în persoana-dumnezeirea lui Isus. Fiecare dintre creştinisme a adaptat apoi această natură cerinţelor lui inerente, cerinţe care veneau dinspre firea poporului de care se legase: ortodoxismul a completat inaccesibilul cu viaţa, organicul, protestantismul cu libertatea-independenţă a deliberării iar catolicismul cu statul şi tot ce derviă din acest concept. Catolicismul a construit în interiorul religiei o structură statală, a pliat divinul pe termeni ca: ierarhie, disciplină sau supunere.

Ori aceaste fundamente nu pot fi descifrate prin simple luări aminte, reconstruirea statului în interiorul catolicismului nu se supune unei verificări schematice, chiar dacă, de exemplu, explicaţiile aduse de Lucian Blaga pot părea suficiente. Ne amintim din şcoli că majoritatea manualelor, oricât de stufoase, veneau la pachet cu celebrele culegeri. Astfel ne-a apărut şi masiva lucrare a lui Claudio Rendina: o culegere de exerciţii. Pentru a învăţa marea tablă de operaţii religioase, pentru a putea fi stăpâni pe abstractul lor matematic, avem nevoie de concretizări, de exerciţii, de aplicaţii.

Înspre ce altceva să ne îndreptăm, deci, privirea dacă nu înspre istorie, acel domeniu al materializării prin excelenţă? Ce alt cadru întrupează marile teorii dacă nu realitatea, fie ea trecută? Papii. Istorie şi secrete funcţionează în aşa fel.

Centrul catolicismului a rămas şi astăzi Roma, o poziţie nu atât teritorială cât una spirituală, altfel spus, un centru tradiţional care unifică, dar în primul rând îndeplineşte, desăvârşeşte. Să observăm pentru început că ea înseamnă pentru catolici, chiar şi în vorbirea comună, deopotrivă Sfântul Scaun, Biserica Catolică şi Suveranul Pontif. Când arhiepiscopul Bizanţului "privea cu speranţă înspre Roma", el îşi punea nădejdea ("upovăinţa") în fiecare dintre cele trei componente şi în toate întregite.

Istoria acestei neschimbătoare triade a început simplu. Sf. Ioan (1, 42) relatează cum în luna martie a anului 28, Isus l-a privit insistent pe Simion, un simplu pescar, şi i-a spus: "Tu eşti Simon, fiul lui Iona. Tu te vei chema Chifa [piatră, în ebraică, care a dat Petru]". Numele său era de acum altul, însă Petru nu putea înţelege semnificaţia acestei schimbări. Epifania avea să se petreacă mai târziu, când Isus va face pentru el minunea pescuitului relatată de Luca (5,8). Petru va spune: "Doamne, pleacă de lângă mine, căci sunt un om păcătos!". Răspunsul, chiar dacă adevăratul efect îl va avea după Înviere, avea să fie întemeietor al unei religii: "Nu te teme, de acum încolo vei fi pescar de oameni". Într-adevăr, pe această piatră va naşte Biserica, "pe care porţile iadului nu o vor birui". Petru primea cheile Împărăţiei cerurilor şi devenea astfel primul papă, Biserica pornea în istorie.

Dar ştim că istoria nu-şi schimbă fiinţa deodată cu faptele ei, ştim că "ceasul bate, loveşte şi vremea stă, vremuieşte". Începând cu Sfântul Petru, şi până în periada jumătăţii de secol al IV-lea, problemele Bisericii şi ale episcopilor săi au fost de altă natură decât cea divină (punem, asemenea autorului, semnul de egalitate între "episcop al Romei" şi "papă"). Credinţa avea puritatea debutului, propăvăduirea ei întâlnea însă obstacolele ce vin odată cu acesta. Legitimarea Bisericii în condiţiile înălţimii politice a Imperiului roman a cunoscut obstacolul persecuţiilor, mai ales spre sfârşitul secolului al III-lea, când Diocleţian a încercat reactivarea unor vechi culte politeiste şi a promulgat cele 4 edicte anticreştine. Menţinerea unităţii tuturor bisericilor creştine şi a superioriăţii celei de la Roma în probleme de disciplină ecleziastică, la fel, avansa stângace în împotrivirea vremii.

După decretul din 313 d. Hr. al lui Constantin şi înlăturarea arienilor (prima erezie "serioasă" cu care s-au confruntat papii) lucrurile ar fi trebuit să prindă avântul "instituţionalizării" bisericii. Acest termen, cu conotaţii nefericite, este foarte semnificativ, fiindcă edictul împăratului roman a fost cel care a dat naştere unei noi năzuinţe bisericeşti: constituirea ca instituţie, aşadar ca puterea temporală, laică. Am scris "ar fi trebuit" deoarece papii în timpul cărora s-a petrecut miraculoasa schimbare nu s-au ridicat la înălţimea vitalităţii lui Constantin. Sf. Miltiades (311-314) şi Sf. Silvestru (314-335) au semnat un pontificat gol, neatenţi parcă la imensa oportunitate istorică. Aproape un secol mai târziu, papa Inocenţiu va nota prima intervenţie laică, atunci când va purta discuţii cu împăratul Honorius pentru rezolvarea problemei goţilor. Încă şi mai târziu, în timpul pontificatului lui Leon I cel Mare, papa va deveni defensor urbis, va începe ambiţia puterii temporale. El va purta negocieri directe cu Attila şi îl convinge să nu atace Roma. Lumea va trebui aranjată conform dorinţei divine (proiectul creştin cere, implicit, unificarea lumii), aşa cum divinul va trebui aranjat conform structurii statale.

Scăpând de împărat, după căderea Imperiului din Occident, papalitatea "s-a simţit aproape obligată" (după formularea lui Lucian Boia) să-şi înceapă ascensiunea pe terenul laic. Însă ceea ce s-a terminat ca avantaj avea să înceapă neprielnic: Constantinopolul va fi din ce în ce mai critic la adresa supremaţiei Bisericii de la Roma, care acum, "rămasă fără împărat, era un oraş uitat de provincie". Altfel spus, papii au adus o formidabilă consistenţă fără a mai obţine şi plusul cantitativ, fără efecte extrateritoriale. Cu francii şi longobarzii în nord, goţii la porţile Peninsulei şi ruptura ecleziastică de Biserica orientală (stabilită, în mod tradiţional la începutul secolului al V-lea), Roma îşi pierde orice funcţie politică. Devine "stat clerical". Bizanţul nu mai avea niciun interes în zonă (cu atât mai puţin unul militar, de apărare), aşa încât tot ce le mai rămăsese romanilor se îndrepta exclusiv spre slujirea Bisericii. După cum notează autorul, romanii trăiau într-un "imens azil". Ca şi cum lucrurile nu ar fi fost de ajuns, 16 iulie 622 (data strămutării lui Mahomed de la Mecca la Medina) înseamnă şi începutul erei musulmane.

Urmările au venit de la sine: ca stat, papalitatea trăia abulic. Aproape toţi papii sunt aleşi prin dispute, "rezolvate" deseori prin crime, război civil sau asedii. Concomitent cu o nefirească perioadă de desfrâu arătat de episcopi, toate forţele posibile încercau acapararea Scaunului Pontifical: clerul, împăratul (mutat la Constantinopol), comunitatea de credincioşi, armata, senatul, magistraţii, ba chiar şi regatul got sau longobard.

Prin vocea papei (Ştefan al II-lea), la sfârşitul secolului al VII-lea (756) Roma (ceea ce poate fi de-acum încolo echivalentul unei Italii ingenue) se adăposteşte sub aripa lui Pepin, regele francilor, act care a însemnat concesionarea puterii temporale. Carol cel Mare, urmaşul lui, se autoproclamă "rege al francilor şi longobarzilor" dar şi "patricius Romanorum". Această subordonare avea să dureze mai puţin de două secole şi va fi înlocuită în secolul al X-lea (963) cu dominaţia lui Ottto I al Germaniei asupra nordului Italiei. Casa de Saxonia impune de-acum rânduiala Bisercii, chiar cu mici excepţii, dovadă fiind chiar primul bărbat de origine germană ajuns pe Scaunul Pontifical (Grigore al V-lea).

Dacă perioada cruciadelor a mai stabilizat oarecum statul papal, măcinat de conflicte interioare între diferite familii aristocrate care-şi impuneau puterea economică în zona clerului, Reforma avea să schimbe cu totul climatul politic. Luxul în care se învăluise clerul superior ca şi cauză imediată şi dorinţa de întoarcele la principiile originare ale creştinismului drept obiectiv, acestea au făcut ca statul papal să fie, pentru prima dată cu o asemenea amploare, contestat în domeniul ecleziastic. Republica Romanorum pierde supremaţia autorităţii divine. Nu trebuie uitat că, în această vreme, conceptul de libertate lua fiinţă, fiind foarte slab susţinut de individualismul creştin al omului în faţa lui Dumnezeu. Protestanţii vroiau libertate în faţa clerului, fiindcă cea raportată la transcendent devenea inutilă.

Dezarmarea politică avea să se desăvârşească la începutul secolului al XVII-lea, când Istoria părea inversată în ponciful modernităţii: nicio vreme nu mai vremuia, ci timpul trecea ascendent către o nouă divinitate, Progresul. Mai exact, după pacea de la Westfalia din 1648, papii s-au văzut puşi în situaţia de a renunţa complet la atributele temporale. Subiectivitatea lor a început să fie pusă în discuţie în contextul în care negocierile au dat forţă principiului non-ingerinţei. "Nimeni nu se mai amestecă în treburile interne ale celuilalt" iar Sfântul Scaun, ca model, trebuia să respecte această sentinţă câtă vreme aproape nimeni nu o făcea. Iată o situaţie ciudată: papii cedau felia vremelniciei şi priveau duşmănos înspre un dicton care astăzi apare ca fiind dintre cele mai fireşti. "Salvarea" a venit după al Doilea Război Mondial, când modelul Chartei ONU exclude forţa ca principiu de legitimare şi ierarhizare internaţională. Iată o situaţie şi mai ciudată: papii îşi atrbuiau o forţă (numită docil "concordat") în situaţia în care nimeni altcineva nu dispunea de ea. Vorbim, desigur, despre o forţă spirituală, însă transpusă în act, acela de mediere între state, ea capătă cel mai consistent conţinut politic.

Istoria papilor se opreşte pentru lucrarea lui Claudio Rendina la Ioan Paul al II-lea. Este o lucrare voluminoasă (246 de pontificate în 840 de pagini), redactată cu o descurajantă densitate. Însă sfârşeşti prin a te juca. Termini de citit şi redeschizi în minte cartea aleatoriu, comparând diferiţi papi, diferite situaţii internaţionale, compari religii şi dumnezei, pui faţă în faţă mileniile omenirii, le laşi să se joace şi să se certe, realizezi "de ce"-uri şi pui cap la cap strigând pe alocuri "aham!". Dacă nu ai aceast obicei ludic (cu, ce-i drept, accente sadice, dat fiind că va trebui să redescompui solidul lucrării), cartea va obosi. Istoria papilor nu este fulminantă şi provocatoare ca marile istorii ale Occidentului, tocmai pentru că îşi asumă importanţa bineştiută, în plictisul solemn pe care îl degajă.

Scrisă de Octav Popa

Categorie: | Autor: | Editura:

Citeste cele 10 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Radu Iliescu spune:

    [*** editat de administrator – fara jigniri, va rog]. Aplici ad nauseam dialectica sacru-profan si a despartirii Bisericii de puterea politica, ignorand ca in Antichitate si in Evul Mediu ideea de “profan/laic”, adica de spatiu in care sacrul sa nu existe, ar fi revoltat pe oricine, de la regele francez la ultima curva de regiment.

    Te uimeste ca Biserica Romano-Catolica s-a organizat ca o institutie, cu ierarhie, bazata pe supunere, si asociezi toate acestea cu Statul, fara sa intelegi ca exista institutii sacre, ca ierarhia spirituala este si ea o realitate, ca supunerea apare si in relatia dintre mirean si preot, cum este si in relatia dintre discipol si maestru. Ignori faptul ca, pana sa se revolte impotriva autoritatii spirituale, Statul insusi a evoluat in sfera sacrului.

    Cum sa-ti zic, parerile tale, daca ar fi sa fie luate de bune, l-ar scoate in afara civilizatiei pe Dante Alighieri, pornind de la dovada “indibidiguidibila” a absentei frigiderului din casa lui… Oricum, in numele institutiei papalitatii, sunt obligat sa-mi cer scuze ca lectura istoriei nu se pliaza reperelor postmoderne.

    raspunde

  2. dorian spune:

    De ce este oare nevoie atunci cand cineva exprima o parere la adresa religiei in urma unei lecturi, sa apara Radu Iliescu si sa improaste cu venin crestin?

    Ce rost au atacurile la persoana? De ce aplici ad nauseam argumentele ad hominem?

    Si poate nu ai aflat Radu Iliescu, ca nu mai suntem in Antichitate sau Evul Mediu, iar umanitatea a traversat o perioada numita Iluminism.
    Altfel, ne-am fi zbatut si acum in intunecimile mixturii mortale intre Stat si Biserica, exact cum se intampla in prezent in unele societati islamice.

    raspunde

  3. matei spune:

    dorian, fara sa ma bag in polemica, Radu Iliescu, din cate stiu, nu e crestin :)

    raspunde

  4. dorian spune:

    matei,
    poate daca o sa-i vizitezi blogul o sa te lamuresti ca nu pare a fi budhist… ti-as recomanda sa-i citesti “Scrisoarea deschisa catre un vizitator sodomit” ca pe un exemplu de intoleranta extrema.

    raspunde

  5. octav spune:

    Radu,
    N-am înţeles de unde ai scos “uimirea” asta pe care mi-o atribui. Prima frază a recenziei a fost “Oooow, dude, grab a beer, check out this religion!”?.

    Iar părerile mele, dac-ar fi luate de bune, ar fi luate de bune despre carte, nu l-ar dezbrăca pe Dane şi nu l-ar evacua din vreo casă.

    În rest, io m-aş învrăjbi cu tine, decât că n-am înţeles supratema commentului tău. Chior poate, cert e că nu văd ce vrei să zici …

    raspunde

  6. Alexandru Serban spune:

    Commentul era un fel de “nu da, frate !”, vis-a-vis de comentariile ce-l vor urma…sau isi apara “clientul”, uitand ca acesta nu arunca vreo anatema asupra celor care mananca la McDonald’s nu din spirit de fronda…

    raspunde

  7. Radu Iliescu spune:

    @ octav,

    hai sa ne invrajbim, ca adica de ce eu da si tu nu?

    Tu lecturezi ideologic, in cheie postmoderna, istoria catolicismului. Rezultatul e trist ca un film american in care Hercule e un culturist care rupe lanturi, un soi de caricatura sinistra in raport cu invingatorul leului din Nemeea, ale caror principale calitati sunt de departe tenacitatea si inteligenta. Numai ca, dupa cum se poate observa cu usurinta, proiectiile americane nu pot favoriza calitati lipsite de fun.

    De asta ti-am zis ca lectura ta e neplacuta, pentru ca, in loc sa accepti ceea ce tine de evidenta, ca lumea celor dinaintea noastra era impregnata de sacru, si ca in ea era normal ca Biserica sa aiba ascendent asupra Statelor europene, afirmi ca “problemele Bisericii şi ale episcopilor săi au fost de altă natură decât cea divină“, de ca si cum divinul ar fi o chestiune de debara, departe de politica lumii, neaparat si irevocabil murdara, nu-i asa? Inteleg ca esti un cititor constiincios si care nutreste sincer iluzia obiectivitatii, dar genul de soparle ca cea semnalata in acest paragraf m-a facut sa te aseman, intr-un mod inacceptabil pentru administratorul bookblog, cu proverbialul care nu poate pricepe ca propriile proiectii intelectuale n-au musai legatura cu realitatea altor timpuri.

    Ne putem invrajbi, daca vrei. Dar mai mult mi-ar place sa intelegi.

    raspunde

  8. octav spune:

    “Mai mult mi-ar plăcea”, eventual?

    În altă ordine de idei, minunat că m-ai descusut aşa, cititor îngust şi părtinitor.

    raspunde

  9. Radu Iliescu spune:

    Nu, nu asta am vrut sa spun. In mod cert, nu esti cititor “ingust”, cu cohorta lui de conotatii negative. Citesti mult, si citesti prea multe, ca sa fii “ingust”. Cat despre “partinitor”, nu suntem oare toti? Cine se poate pretinde impartial, dincolo de orice pasiune, de orice parti-pris? Eu cel mai putin dintre toti…

    Faci recenzii foarte bune pe subiecte care tin de contemporaneitate. Te citesc cu interes, imi place la tine ochiul critic si formularea inedita. Ti-am mai zis asta, sub diferite forme. Din pacate, atunci cand intervine in mod explicit sacrul in lecturile tale, aplici aceeasi hermeneutica, si iese nasol. De vina este faptul ca nu ai o relatie directa cu sacrul, nu ai lecturi adecvate si nu ai traire. Si se vede.

    Cum sa zic, eu am pretentia despre mine ca stiu sa insaileze doua fraze cu cap si coada. Pe de alta parte, detest gregaritatea pe care o atrage sportul-spectacol. Imagineaza-ti ca as fi pus in situatia sa comentez un meci de fotbal. In direct sau retroactiv, tot aceea. Stii cam cum ar fi? Exact ca o recenzie de-a ta in care apare formularea epustuflanta: “Catolicismul a construit în interiorul religiei o structură statală, a pliat divinul pe termeni ca: ierarhie, disciplină sau supunere.

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro