bookblog.ro

Paradisul de după colţ

Scris de • 29 July 2009 • in categoria

Titlu: Paradisul de după colţ
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2005
Traducere:
Numar pagini: 393
ISBN: 978-973-50-1085-2

Te poţi considera, mă gândesc, un autor cu "a" mare câtă vreme puţine lucruri de-a-ndoaselea (cum scormonim noi, ăştia cu recenziile) se pot spune despre cea mai slabă carte a ta. "Paradisul de după colţ", nimeni nu pare să aibă vreo îndoială, este un Llosa neconvingător faţă de cel pe care îl ştim vreun roman mai primăriu dintre acelea sobre şi ambiţioase - cum ar fi, de exemplu, "Războiul sfârşitului lumii". Este un Llosa căruia nu îi stă chiar minunat în hainele noii literaturi, obişnuită aceasta din urmă cu un cvasi-general "să luăm peste picior!". Cu toate acestea, Llosa eşuează cu graţie şi umor. Carlos Fuentes spunea undeva că "una din trăsăturile remarcabile ale creaţiei adevăratului limbaj latino-american este humorul", aş lua o oarecare distanţă faţă de acel "adevărat" limbaj, dar continuând, "pentru prima dată, cărţile noastre ştiu să râdă; încetează să mai fie sacre, recurg la parodie, la calamburul gigantic, la improvizaţia picarescă".

Tendinţa neobosită de a încerca limbaje noi, tehnici noi, personaje şi naratori noi apare aici ridiculizată - totul pare vechi, or tonul şi etosul general al cărţii rămân întrucâtva în gama sprinţară şi veselă a avangardei. Conversaţia permanentă cu propriile personaje - printr acel vocativ de-a dreptul antic - apare nu de puţine ori în lumină comică: "«Nu regret nimic din ceea ce am făcut», se gândea. Fals. Regretai că te-ai molipsit de boala ruşinoasă, Koke" sau "Să te întorci la asta? Să simţi noaptea că un corp păros, transpirat se urca pe tine şi te călărea ca pe o iapă? ... Nici pentru tot aurul din lume, Florita". Şi înjumătăţirea romanului, cele două tipuri de "ways to paradise" - aşa sună traducerea în engleză a romanului - par tehnici pietrificate ale vechiului (mai tânărului) mod de a despărţi romanele în două lumi complementare.

Dar să ne lămurim cine-i Koke şi cine-i Florita. Koke este porecla pe care Paul Gaugin, celebrul pictor, o capătă atunci când ajunge în Tahiti. Florita (Flora Tristan), ne spune Wikipedia, este scriitoare şi activistă socialistă (1803-1844) şi una dintre primele figuri ale feminismului, printre altele, bunica lui Gaugin. Cu riscul unei trivialităţi, iată numele ei complet: Flore Celestine Therí¨se Henriette Tristan Moscoso. Nu-i minunat? Îmi cer scuze, continuăm.

Cele două destine par să "merite" aceeaşi atenţie narativă din moment ce ambele urmează un traseu al dislocării din datul lumii curente, aşa cum apare el într-un moment anume. Dacă Gaugin fuge de Paris pentru a găsi sălbăticia, Flora fuge de sălbăticia arisocraţiilor din Peru pentru a găsi commonwealth-ul european în Franţa, pe care o străbate promovând Uniunea Muncitoare, carte-manifest ("Sărmana Florita!"). Două tipuri de paradis, niciunul realmente fezabil. Paul Gaugin, după ce pictează "De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm? (1897) o ia razna, Flora - după ce îşi adună în jurul ideilor ei câţiva muncitori răzleţi gata de salarii mai mari - reuşeşte să fie împuşcată în piept de fostul soţ care îi violase fetiţa şi scăpase din închisoare. Mesajul pare să fie acel vers din Pasărea Colibri: "Încearcă să zâmbeşti, făr"™ să te-amăgeşti, şi să îţi doreşti un lucru uşor, fiindcă-i trecător", dar felul în care este livrat e atât de potrivnic mersului poveştii, aproape răutăcios pe alocuri, încât devine: "Dar te rog, doreşte-ţi şi mai mult, şi mai mult, până te-nveţi minte!".

Practic, pe parcursul romanului, dincolo de faptul că Flora petrece Franţa în lung şi în lat în căutare de sansimonieni şi fourierişti dornici de răsturnări sociale şi Koke schimbă câteva neveste de 14-16 ani, nu se întâmplă nimic. Lungi salturi înapoi vin să completeze goliciunea prezentului, căci fiecare ajunge până în final să-şi povestească fragmentele importante ale vieţii, trăgând deseori concluzii care nu mai au niciun rost. De aici, încă un pic de umor prin subsolurile cărţii. Personajele se angajează în făgăduieli hiperbolice, puternic moralizate, după care le lasă de izbelişte pentru a le relua câteva zile mai târziu şi tot aşa. Alte personaje care apar în roman nu sunt cu nimic mai puţin încăpăţânate, fiecare în legea lui (toţi catolicii sunt catolici, toţi chinezii sunt chinezi, toţi burghezii sunt burghezi) şi eventual de aici putem extrage ceea ce editura Humanitas numeşte uşor pripit pe coperta patru "lumea utopiilor din secolul XIX". O să fiu rău, dar se referă cumva, doamna editură, la secolul al XIX-lea? Îmi cer scuze, continuăm.

Ca notă generală, romanul este uşor de digerat, plăcut la atingere, şi toate cele din reclamele bunurilor de consum, dar parcă prea monoton pentru miza de infirmare pe care pare că şi-o propune. Era de aşteptat ca Llosa din tinereţe, Llosa care răsare pretutindeni - şi-n universităţi, şi-n politică, şi-n literatură, şi-n ziarele de scandal - acesta "originar" să nu poată fi deconstruit de unul târzior, romanţios în nostalgiile sale moderniste. Un singur lucru rămâne parcă neschimbat: scriitorul peruan e şi în "Paradisul de după colţ" la fel de impudic, de imun la tabuuri amoroase, aşa încât în aproape patru sute de pagini cu greu a ratat vreun gen de experienţă sexuală dintre cele imaginabile.

Scris de Octav Popa

    Categorie: | Autor: | Editura:

    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro