bookblog.ro

Pudoare la Tokyo

Scris de • 22 March 2011 • in categoria

Titlu: Planeta Tokyo
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2005
Numar pagini: 232
ISBN: 973-681-904-3

O studentă româncă iubeşte Tokyo-ul chiar şi când acesta n-o mai iubeşte inocent pe ea.


Autoficţiune este un termen pe care îl taxez de o improprietate desăvârşită. Mi se pare cel puţin păgubos să fie dezbătută excesiv chestiunea trăirilor personale ale unui artist, anume cât şi cum sunt presărate ele în operă. Nu sunt departe de a considera, de fapt, că fiecare scriere din literatura mondială est tot o autoficţiune, pe baza principiului că ,,personajul c’est moi’’. Şi prin aceasta întăresc sloganul care proclamă că fiecare scriitor s-ar scrie pe sine şi că este superfluu să mai căutăm sherlockholmes-ian, cu lupa, urme biografice în beletristică.

Această minusculă teorie personală mi-a fost prilejuită în special de romanele Claudiei Golea despre care s-a glosat cam mult cum că ele ar avea ca sursă experienţele unor călătorii şi şederi ale scriitoarei prin zone exotice. Neîndoielnic, Claudia Golea a avut o viaţă plină de călătorii până să-şi scrie cărţile, dar sunt convinsă că nu acest fapt biografic i-a conturat talentul descrierii literare şi al plăsmuirii de lumi imaginare. În caz contrar, am putea deduce că orice turist înveterat ar deveni în consecinţă romancier? Cine citeşte fie şi doar una dintre cărţile autoarei mai sus pomenite remarcă instantaneu că umorul fin, frazarea frumoasă, stilul amprentat în verb, ineditul asocierilor de idei nu sunt de sorginte călătoare, ci există în adn-ul artistic al Claudiei Golea.

Ca dovadă, Planeta Tokyo este în interpretarea mea un diptic. Prima jumătate aş numi-o Izgonirea, cea de pe urmă, Halucinaţia. Personajul eu-povestitor este Claudia, o studentă româncă venită să studieze la Tokyo, în cel mai costisitor şi populat oraş din lume. Printre cei treizeci şi două de milioane de locuitori (atunci, cu un deceniu în urmă, să zicem), Claudia nu se va simţi nici singură nici prea gaijin (străină) aşa cum se va vedea. Ea studiază la cea mai bună universitate şi este găzduită de familia Gyoda, un fel de tutori cu drepturi majore, aşa cum cere legea japoneză pentru străinii veniţi din România şi din alte câteva ţări. Descrierile Tokyo-ului sunt pline de acurateţe, studenta pare să-şi dea întâlnire zi de zi cu oraşul însuşi. Edo, oraşul-vechi-găoace mai rezistă doar în câteva temple şi case vechi, din el a ieşit în lumini de panouri publicitare oraşul nou preocupat doar de viteză şi de stereotipuri. Despre japonezi, gaijin-a care este Claudia poate spune de timpuriu că se exersează o viaţă, şi le şi iese, să îşi ascundă adevăratele sentimente. Au o pudibonderie şi sentimentală, dar şi sexuală specifică degenerând în vizionări solitare de pornografie asiatică. Este de aflat că nu şi-ar procura faţă în faţă cu vânzătorul caseta pornografică, ci o procură prin intermediari. Aşa procedează cel puţin d-nul Gyoda, iar Claudia are ocazia să completeze tabloul familiei japoneze moderne cu lipsa de educaţie a micului lor fiu, precum şi cu frustrările soţiei, Akemi. Exact această familie va fi în stare să o reclame pe chiriaşă că ar fi băut în exces şi ca urmare, Claudia ajunge la un ospiciu nipon. Nu că ar fi trăit în vreun paradis, fie el şi cu influențe kitsh buddhiste fosforescente dintr-un oraş cu sărbători ciudate în care stâlpii se împodobeau cu flori de plastic, dar tot este vorba de o Izgonire. Străină şi singură, Claudia se simte trădată, dar nu disperă. Suferă, dar nu se lamentează excesiv. Pesemne s-a şi contaminat de spiritul japonez al disimulării sentimentelor.

Mizaru, iwazaru, kikazaru

După izgonirea din casa Gyoda, gaijin-a Claudia ajunge direct într-un spital de boli nervoase, diagnosticată cu schizofrenie, unde două luni şi jumătate este sedată cu forţa şi îşi pierde interesul pentru viaţă. Când se eliberează din această parşivă cursă îşi găseşte o slujbă şi o garsonieră. O decorează şi o zugrăveşte original şi o numeşte Murasaki Jo (Palatul Violet). ,,Când eşti într-un palat violet singurătatea este fermecătoare.’’ Iar Palatul este presărat deopotrivă cu cristale, shabu, un drog periculos pe bază methamfetamină. Începe epoca Cristal, în care pupilele se dilată ca să vadă zboruri interstelare, să asculte muzica siderală, iar corpul este ca de esenţă divină, neobosit, nedureros, satisfăcut, fără nevoie de somn. Poate că viaţa însăşi e o halucinaţie, dar oricum ar fi, Claudia alege să devină ea însăşi măcar înainte de a muri cum ar fi spus Celine, citat în carte. Căci orice dorinţă e o dorinţă de moarte. Şi ca o practicantă, trăind în Tokyo fără a-l judeca prea aspru, străina alege să facă precum cele trei maimuţe simbol ale culturii nipone: mizaru, iwazaru, kikazaru (să nu priveşti, să nu vorbeşti, să nu asculţi). Chiar dacă stihul trimite la asceza care să te ferescă de cele lumeşti trecătoare, Claudia îl aplică altfel, netradiţional. Ea alege să nu asculte de binevoitori şi să îşi asume periculozitatea şi halucinaţia, alternative la un stigmat.

Claudia din Planeta Tokyo îmi apare şi ca o exponentă a condiţiei femeii moderne care îşi asumă împăcată singurătatea. Pusă în trei situaţii limită: Asia, izgonirea şi spitalul psihiatric, gaijin-a, cum se numeşte adesea pe sine, este de fapt de trei ori stigmatizată în ochii celorlalţi. În ciuda acestor încercări, Claudia se împacă cu sine după o grea luptă psihologică şi se iubeşte pe ea chiar şi când se afundă în ceea ce alţii, acei fioroşi alţii, o numesc mizerie existenţială: excesele şi drogul. Această iubire de sine minimală este condiţia supravieţuirii în haosul lumii concrete. Ca să se poată iubi-salva, Claudia face elogiul singurătăţii, erotismul său se consumă episodic, terapeutic, eliberator, în rest preferă sprijinul a patru prietene japoneze. Personajul nu se văicăreşte, ci se luptă cu prejudecăţile într-o aventură personală. Condiţia de maximă actualitate pe care o întreţine personajul Claudia cu prototipul femeii contemporane mi se pare foarte bine realizată. Claudia este exact din această pricină o mare adaptată la mediul exotic (cartea se încheie cu plimbarea sa, plină de promisiuni făcute sieşi, pe care o face prin portul Yokohama cu sentimentul unui acasă evident), o independentă care îşi plăteşte din venituri proprii existenţa năbădăioasă, o singuratică care îşi savurează solitudinea ca pe o prăjitură rafinată, căci Hiroshi, iubitul care o vizitează între două avioane, este dispensabil oricând. Fără moralizări şi cu un instinct de sfidare a prejudecăţilor, Claudia este fără îndoială o fiinţă duală şi complexă, dar care trăind într-un secol globalizat îşi poate permite gestionarea crizelor cu câteva pastile mai mult sau mai puţin inocente şi care mai ales nu-şi plânge de milă, ci îşi inventează o personală filozofie individualistă şi presărată cu mici bucurii de asiatic savoir vivre. Cu toate că ar putea să pară o lectură care inoculează încă un strop de hedonism în secolul reclamelor la plăcere, cartea Claudiei este mai mult decât atât. Este un carpe diem adaptat, o neo-carmina burana care vrea să spună lucrurilor pe nume. Suntem căutători de plăceri, însinguraţi, izolaţi, respinşi, speriaţi de spectrul morţii, călători şi turişti, şi cu toate acestea n-am recunoaşte-o prea uşor, vrea să ne sugereze lucidul roman al Claudiei Golea.

  • Plusuri

    Un roman intens despre halucinaţia şi sexualitatea universului nipon.

  • Recomandari

    Tuturor pasionaţilor de literatură îndrăzneaţă, fără a fi facilă.

Categorie: | Autor: | Editura:



Citeste cele 9 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. andres spune:

    Pare foarte interesanta ;) “singurătatea este fermecătoare” suna intr-un fel, parca imbie la lectura…

    Andres

    raspunde

    • anca giura spune:

      Mulţumesc pentru lectura minuţioasă. Claudia Golea ne sugerează prin acel slogan emblematic că omul contemporan se însingurează extrem.

      raspunde

  2. Stefan spune:

    Nu pot spune ca nu se potriveste titlul…

    raspunde

  3. anca giura spune:

    Da, titlul este foarte inspirat dacă este să ne gândim la nr. de locuitori şi la mentalităţile specifice acelei capitale tehnologice. :)

    raspunde

  4. Ema spune:

    ..doar ca Tokyo are in jur de 13 milionare de locuitori, nu 30 si ceva.

    raspunde

  5. Zina spune:

    Deşi subiectul este universal, ar fi interesant de aflat cum vede cartea un japonez…

    raspunde

  6. anca giura spune:

    Subiectul este extrem de local, nu universal, vei vedea citind. :)

    raspunde

  7. DKV spune:

    Aria metropolitana Tokyo are aprox 35 mil de locuitori nu doar orasul in sine(deci si ‘localitatile’ in imediata apropiere) oricum in acest moment nu exista o aglomerare urbana mai mare ca Tokyo.

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

  • Ultima ispita a lui Hristos

Copyright ©2011 Bookblog.ro