bookblog.ro

Marşul forţat prin memorie

Scris de • 25 January 2010 • in categoria

Titlu: Povestea unei vieți
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2009
Traducere:
Numar pagini: 253
ISBN: 978-973-46-1112-6

(în limba engleză)

Escaladează muntele doar cât să te lămureşti că e un munte. Niciodată până-n vârf. Cam aşa povăţuieşte un proverb antic, probabil chinezesc, căci chinezii au zicale la îndemână pentru toate situaţiile. Aharon Appelfeld se caţără, târâş, cu fiecare carte pe care o concepe, până pe buza rănilor sale sufleteşti, le pipăie marginile dureroase, dar ne dăm negreşit seama ce spaimă îl cuprinde mereu când e să privească înăuntrul lor. Și ce greu îi cade să-şi amintească ceea ce ţine prea limpede minte! Povestea unei vieţi e o plagă deschisă. Se parcurge cu ochii sufletului acoperiţi (a oroare) cu palma, urmărind rândurile printre degete.

De douăzeci de... cărţi - se destăinuie autorul - îşi tot propune să regăsească dumnezeirea copilăriei sale lipsite de umbre, dar şi să împărtăşească întocmai atrocităţile prin care a trebuit să treacă în timpul prigoanei naziste - copil fiind, evreu fiind: evadarea din lagăr, "marşul forţat" prin noroaie şi prin păduri neştiute, dar mai puţin neprietenoase decât oamenii la porţile cărora a bătut pentru o bucată de pâine şi adăpost; hăituit de "eroicii" soldaţi antisemiţi ai mareşalului Antonescu, slugi docile, cu exces de zel criminal, ale măcelarilor de elită germani. Dar: "Am scris deja mai mult de douăzeci de cărţi despre acei ani, însă uneori mi se pare că încă nici nu am început să-i descriu, că memoria plină, detaliată, e încă ascunsă înăuntrul meu, iar când va ţâşni din adăpostul ei, va curge în valuri zile la rând."

Aharon Appelfeld (77) a edificat "autobiografia" de faţă, Povestea unei vieţi, în 1999, cu aceeaşi simplitate înfiorătoare, acelaşi "scris reţinut", comprimat, fragmentar, ironizat de criticii săi (în vremea când în literatura israeliană predomina amploarea, întinderea, "larg însemna epic"), pe care le-aţi întâlnit şi-n romanul Badenheim 1939. "Marşul" său prin stepele memoriei nu a cunoscut încă răgazul sau împlinirea, (pentru că) nici descrierea fidelă, completă, pe care autorul o pândeşte de când s-a abandonat Literelor.

Estetica emoţiei

Ar fi indecent să afirmăm despre lucrările lui A. Appelfeld că sunt savuroase sau să folosim alt epitet frivol, de mari pasionaţi de beletristică... Nu mi-ar părea, însă, deplasat să susţin că acest evreu din Cernăuţi e un desăvârşit estetician al emoţiei! Sigur, nu e cazul nici să-l citim pe scriitorul israelian în poziţie de drepţi, în picioare, cu o morgă ipocrită pe chip. Deşi, poate că noi - dacă aş chibzui mai bine, în "calitate" de urmaşi ai "vitejilor" ostaşi care trăgeau ca la bâlci în convoaiele de deportaţi, s-ar cuveni să citim mărturiile acestea în genunchi. Adică pe Appelfeld, alături de G. Konrad, I. Kertesz, Primo Levi, chiar şi pe B. Schulz - copiii Holocaustului. În genunchi!

Cartea este structurată pe mici capitole, 30 la număr, redactate în goana amintirilor: 30 de mici izbânzi în continuul proces de negociere cu imensa traumă. Memoria, "fluidă şi schimbătoare", e lăsată să-şi facă hatârul, să se împrietenească cu neputincioasele cuvinte pentru a le impregna până-n miez. Dă năvală, tumultoasă, apoi se retrage; cuvintele aleargă în urma ei, promiţându-i că, dacă se va întoarce, îi vor sluji şi mai fidel. Portrete, scene - de multe ori statice -, imagini estompate, ca de vechi album de familie, filme frânte, din care, prin diverse trucaje ale minţii, au dispărut unii protagonişti: de pildă, moartea concretă a mamei lipseşte, e evocată metonimic printr-un ultim, scurt şi de neşters ţipăt... Dincolo de frazele zgârcite curge un "limbaj" ce datează de dinaintea vorbirii. Un limbaj al simţurilor, care poartă, abia el, informaţia corectă. "Neîncrederea în cuvinte am căpătat-o în acei ani. Un flux verbal curgător îmi trezeşte suspiciuni. Prefer bâlbâiala, fiindcă în ea aud conflictul şi neliniştea, efortul de purificare a cuvintelor, dorinţa de a dărui ceva din propriul eu."

Un copil întrerupt, un copil al războiului refugiat în contemplare ("bucurie a interiorizării") din calea realităţii; un adult care nu a reuşit să-şi împace (să-şi unifice) vârstele ce i-au supravieţuit, neînţelese, în adâncuri; străin în ţara semenilor săi, străin în limba de împrumut, cu toate că e "limba lui Dumnezeu", cu toate că e limba consângenilor, un grai pe care şi-a impus să-l înveţe, în chinuri groaznice (tocmai pentru că nu era limba mamei!). Tot ce s-a petrecut cu el şi în el s-a păstrat, în ciuda maturizării. Pierderea casei, a limbii, părăsirea oraşului său drag, "suspiciunea, teama, deficienţele de vorbire, înstrăinarea" - simţăminte din care i s-a născut literatura, ficţiunea sub care camuflează ceea ce a rămas de nerostit.

"Cartea aceasta nu este o finalizare, ci o încercare, o încercare disperată, dacă vreţi, de a lega diferitele componente ale vieţii mele de rădăcina din care au început să crească." Lectura în limba română e favorizată de o traducere fără poticneli, graţie eforturilor lui Any Shilon.

    Categorie: | Autor: | Editura:

    Citeste cele 3 COMENTARII si spune-ti parerea!

    1. marius petrov spune:

      Foarte bine. Sa fie sanatosi si sa-si tina memoria neamului lor. Eu unul sunt satul de Lista lui Schindler & co. Eu vreau sa aflu mai multe despre memoria neamului meu (si sa nu distrug parcuri pentru a pune acolo muzeul memoriei). Ce zici, Cristian Sirb, te bagi la o Anita Nandris, la un Ogoranu, la un Bejan – sau astia sunt doar nijte legionari najpa, niste criminali care au fost opriti la timp sa nu comita crima, de vitejii luptatori pentru pace Pauker, Teohari, Djugasvili, Beria etc etc etc

      raspunde

    2. Anca(Hannah în ebraică) Giura spune:

      D-le Petrov(hm, literar nume aveţi, să vă trăiască) oare ce-ar putea face Cristian pentru dvs. ca să vă însuşiţi istoria naţională? Oare nu v-aţi putea descurca şi singur? Cu Marius Oprea aţi încercat? Revenind…,bunicii noştri în Vest au conlocuit cu evreii şi n-au avut nimic de pierdut. Poate din prea multă cultură, dl. Sîrb să fie aşa de tolerant cu “neamul lor“? Cât despre comunism, insistaţi puţin, sunt sigură că replica d-lui Sîrb vă va uimi.Cât despre mine, mie îmi place şi Meryl Streep şi povestea rezistenţei româneşti din anii `50. Păcat că în acea rezistenţă au fost prea puţini, tipica frică de consecinţe a “neamului nostru“.

      raspunde

    3. C.SÎRB spune:

      “Memoria neamului tău”, Petroave, pe lângă că e scurtă, e şi pătată rău de tot în fund, deci nu ştiu ce să scoatem de-acolo şi să nu ne crape realmente obrazul de culpabilitate! Cam aşa se întâmplă cu “memoria” oricărui neam. Doar că românii au rămas încă la bătaia cu Istoria. În timp ce alţii se dezvoltă, îşi spală cumva păcatele, construiesc, câştigă în civilizaţie şi-n demnitate, noi ne batem cu compendiul de Istorie naţională (şi acela, masiv falsificat, mitizat), cum se bat imbecilii cu pernele.

      Eu nu fac aici Memorialul durerii a la bookblog. Ci recenzii la cărţile pe care le citesc. Dar dacă tot ai deschis subiectul…

      …Consider că, personal, am depăşit demult perioada şi apucăturile aferente ei, când aveam impresia că pentru înapoierea în care ne zbatem, pentru “neşansele” noastre istorice, pentru “succesul” desăvârşit al comunismului la noi (cu excepţia anilor 46-50, când şi bunicul meu a fost închis politic) ALŢII poartă TOATÄ‚ răspunderea, alţii cum ar fi evreii, maghiarii, armenii, în general “alogenii”, căci aşa le spun neolegionarii, nu?

      Memoria neamului nostru vitejesc conţine şi pogromul din Iaşi, la “succesul” căruia, spre deosebire chiar de ce se petrecea în Germania hitleristă, au participat din plin şi civilii. Memoria noastră limitată ne-a făcut să uităm că legaţia germană la Bucureşti, reprezentanţii SS în România au fost nevoiţi să TEMPEREZE elanul imensului mareşal Antonescu şi al armatei române întru căsăpirea neorganizată, rudimentară, spontană a evreilor de pe teritoriul naţional.

      Memoria naţională ar mai trebui să conţină şi amintirea avalanşei delaţiunilor efectuate contra cost şi alte beneficii: slujbe, promovări, etc. pe toată perioada regimului comunist.

      Istoria românilor nu conţine doar evenimente glorioase de tipul Tapae, Rovine, Călugăreni, Vidin, Mărăşeşti. Dar, mă rog, din cunoaşterea trunchiată a propriei istorii şi din necunoaşterea efectelor propriilor fapte, “naţionale”, asupra altor neamuri se nasc aceste idei totalitare, extremiste, rigide, lipsite de orice compasiune faţă de durerea şi pieirea altuia.

      Nu zic acum să plângem ipocrit de milă băştinaşilor ucişi de hoardele spaniole în America de Sud, deşi merită toată compasiunea noastră şi ei. Dar pe evrei, pe cei aproape 400 000 de oameni luaţi din oraşele româneşti de sub administraţie românească şi plimbaţi cu trenul prin ţară până la sufocare sau împuşcaţi sumar, îi avem pe conştiinţă. Noi nici măcar nu am lămurit acel episod. Noi suntem prea ocupaţi să-l sfinţim pe Ştefan ce Mare…

      Blabla naţionalist, tipic autohton! Naţionalism de birt.

      raspunde

    Lasa un comentariu Click here to cancel reply.

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    • Copilarie J.M. Coetzee

    Copyright ©2011 Bookblog.ro