Titlu: Maimuța vine să-și ia craniul
Autor: Iuri Dombrovski
Rating:
Editura: ALL
Anul aparitiei: 2013
Traducere: Antoaneta Olteanu
Numar pagini: 430
ISBN: 978-973-724-447-5

Nu tot timpul ne este dat să întâlnim lucrări literare ca Maimuța vine să-și ia craniul. New York Times scrie despre autor că „…a văzut și a suferit prea mult; cărțile lui sunt mărturii ale unei încrederi nemaiîntâlnite în puterea artei, nu numai de a transcrie, dar și de a transfigura.” Nu am citit nicio altă operă a autorului rus, dar am pe lista lecturilor viitoare Facultatea cunoștințelor de prisos, care în opinia celor care au studiat literatura rusă din perioada sovietică, i-a fost fatală autorului (se pare că din cauza publicării acesteia a încasat o bătaie care i-a provocat moartea o lună mai târziu). Maimuța vine să-și ia craniul, la fel ca multe alte romane scrise în perioada sovietică, are acea tonalitate de resemnare în fața unor forțe asupra cărora este aproape inutil să lupți, însă sub care urlă cu un glas tenebros frustrarea pe care o provoacă.

Construit ca un roman antifascist, cu o morală sovietică la sfârșit, romanul prezintă un regim totalitar cu care deja ne-am familiarizat de-a lungul timpului din filmele și cărțile scrise pe tema ocupației naziste, dar privit dintr-o perspectivă extrem de interesantă. Personajele sunt despuiate de autoritatea pe care le-o conferă uniforma, iar gesturile lor, indiferent cât de crude ar fi, sunt justificate într-o oarecare măsură. Naziștii umani, iată un subiect extrem de interesant. Dar și inexact relatat de Dombrovski. De ce? Pentru că sub această mască el disimulează de fapt regimul totalitar comunist, pe care îl cunoaște mult mai bine, cu toate că disimularea se simte destul de puțin în roman. Epilogul totuși oferă destule indicii cu privire la acest lucru, chiar dacă sunt ascunse sub o morală sovietică, în care URSS este văzută ca erou de către anti-nazistul austriac.

Acțiunea se petrece în Franța ocupată unde regimul nazist încearcă să câștige teren în mințile oamenilor de rând, după ce a ocupat țara cu forțele militare. Cum face acest lucru? Întorcându-i pe cei mai fervenți dintre adversarii săi, intelectualii, în susținători. Evident, doar în ochii opiniei publice, din moment ce în cuget lucrul acesta este imposibil de realizat. Astfel, prin șantaje, intimidări și amenințări, oameni de știință veritabili sunt forțați să adopte o linie de idei care le este total străină, lucrărilor lor științifice opunându-li-se argumentări pseudoștiințifice de o inexactitate grosolană. Forțați să renunțe la ideile care i-au format ca oameni de știință, academicienii fie cedează, influențând (cel puțin în speranța regimului totalitarist) oamenii de rând, fie rezistă în credința lor, dar se sinucid sau sunt exterminați.

Această stare de lucruri este veche de când lumea: opozanții fie rezistă în convingeri, dar se sinucid sau sunt omorâți, fie schimbă tabăra, devenind adversarii celor pe care îi susțineau în trecut. Dombrovski însă surprinde și un alt aspect, mult mai profund: efectul pe care acceptarea sau respingerea doctrinei îl are asupra individului, a familiei și a mediului profesional al acestuia. La nivel psihologic, drama este colosală, frica fiind un factor esențial pentru reușita răspândirii doctrinei de către sistemul totalitar. Dacă motivațiile pentru renunțare la luptă, precum și beneficiile de ordin material sunt numeroase și ajung să țină de cel mai important lucru pe care îl posedă omul – viața – urmat de al doilea – libertatea – acestea nu reușesc să le ofere acelora dintre opozanți care au cedat presiunilor, o acceptare confortabilă a trădării de care se fac vinovați. Dimpotrivă, puținele motive care justifică verticalitatea în gândire, consecvența ideilor și integritatea, îi pot oferi de multe ori unui opozant care rezistă, suficientă susținere pentru a trece prin orice îi rezervă regimul totalitar. Felul în care sunt descrise luptele de convingere, actele de eroism, trădările și renunțările, îi conferă autorului valoare, dar îl și trădează. Nu doar situațiile, în general bizare, care apar în roman, dar și personajele în sine, au o profundă tentă rusească, voluptatea lor fiind negreșit o dovadă a acestui lucru. Lipsește exactitatea, rigurozitatea personalității germane, în special la acele personaje care fac parte în mod direct și din convingere din aparatul nazist.

Nu pot să trec cu vederea bizareria întregului roman. Personaje a căror importanță nu poate fi tăgăduită dispar fără ca autorul să mai pomenească ceva despre ele, altele care șochează prin gesturi sau exprimări sau prin faptul că, după ce aparent au decedat, continuă să trăiască, situații a căror descriere amănunțită aproape că pierde tocmai esențialul, toate acestea și mult mai multe creează o poveste greu digerabilă, în care firul epic este de multe ori scăpat, reluat și iar scăpat, pentru a fi din nou reluat, mai târziu. Dialogurile sunt atât de obositor construite, încât nu o dată am vrut să abandonez lectura. Recomand însă cititorilor să se obișnuiască repede cu acest stil, deoarece cartea merită citită, pentru că așa cum spun cei de la La Quinzaine litteraire, „Dombrovski merită un public mult mai larg”.

• Plusuri

  Un roman alert, care pune față în față într-un mod inedit doctrina și gândirea liberă, reprezentanții totalitarismului și membrii Rezistenței, precum și idealurile celor două grupări. Este o analiză a regimurilor totalitare, în general, nu a unuia anume.

• Minusuri

  Traducerea lasă de dorit, în special în ce privește construcția dialogurilor.

• Recomandari

  Fanii literaturii ruse, printre care mă număr și eu, nu trebuie să rateze acest roman. Deși se lecturează mai greu, rămâne în memorie. Iuri Dombrovski completează panoplia scriitorilor ruși, făcându-le cinste acestora.