bookblog.ro

Strălucirea mată a minţii neprihănite

Scris de • 23 May 2011 • in categoria

Titlu: Privind în soare
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2011
Traducere:
Numar pagini: 280
ISBN: 978-606-579-152-7

Cumpără cartea

Jean Serjeant este o fată care îşi pune întrebări obişnuite: unde ajung sandvişurile nemâncate? de ce nurca îşi apără viaţa cu extraordinară îndârjire? de ce nu vor oamenii să rămână prieteni după căsătorie? Nimeni nu pare dispus să o lămurească.

„Sâmbăta şi miercurea, şi-a zis ea, sâmbăta şi miercurea vom fi spontani.”

Jean nu este frumoasă, nu este nostimă sau măcar vorbăreaţă şi, mulţumindu-se cu puţin, puţin primeşte. Ea nu are o minte „brici”. Jean aşteaptă luni în şir ca suporturile pentru mingi de golf îngropate pe jumătate în pământ, primite cadou de la unchiul Leslie, să se dezvolte în zambilele promise. Când înşelăciunea iese la iveală, încrederea ei în unchiul cel bizar nu se clinteşte o iotă. Pentru că Jean, precum nimeni altcineva din generaţia ei, ştie că oamenii înseamnă mai mult decât suma faptelor lor.

Viaţa lui Jean se împarte între deprinderea atribuţiilor casnice ale unei viitoare bune soţii şi ieşirile alături de unchiul Leslie, pe terenul de golf preferat al acestuia. Când cel de-al Doilea Război Mondial îi deschide unchiului apetitul pentru o călătorie transatlantică prelungită, familia lui Jean se îmbogăţeşte cu un nou locatar: Soare-Răsare Prosser, un bombardier în vacanţă forţată şi unul dintre aleşii care au văzut răsăritul de două ori în aceeaşi zi. Mai târziu, lui Jean i se spune că atât unchiul, cât şi bombardierul Prosser ar fi suferit de o laşitate incurabilă, camuflată prin darul vorbelor meşteşugite. Cu toate astea, ea îşi menţine o doză de neîncredere în faţa acestui soi de critici: da, se prea poate să fi fost şi aşa, însă un om este mai mult decât imaginea sa într-o singură altă pereche de ochi: „Jean considera că inteligenţa nu e o caracteristică atât de pură, de inalterabilă, pe cât se crede îndeobşte. A fi inteligent este tot aia cu a fi bun: poţi să fii virtuos în compania unei persoane şi rău alături de altcineva. Poţi la fel de bine să fii inteligent cu o persoană şi prost cu alta.”

Romanul ne poartă de-a lungul vieţii de un secol a acestui personaj care, întâlnit în viaţa reală, cel mai probabil s-ar dovedi de o platitudine covârşitoare. Jean se mărită cu primul sosit, un poliţist care încetează rapid să se mai amuze de seriozitatea cu care disecă ea orice tentativă de glumă: „era înfiorător de proastă şi nu făcea copii. Michael şi-ar fi dorit să fie deşteaptă şi însărcinată.” În pragul menopauzei, ea îşi părăseşte soţul cu două luni înainte de a da naştere singurului lor fiu, Gregory. Mai târziu, va călători singură pe câteva continente, alcătuindu-şi lista proprie de Minuni ale Lumii. Fără ca aparent să priceapă prea multe dintre cele văzute în străinătate, Jean reuşeşte să zugrăvească experienţele respective cu savoarea inocenţei tomnatice.

Cu toate că Gregory îşi petrece aproape întreaga viaţă locuind împreună cu mama sa, interacţiunile celor doi sunt, de la un capăt la altul, diafane. Dacă el se dezvoltă drept un tânăr care-şi cunoaşte lungul nasului şi alege să fie un plicticos fără cusur, pentru a nu fi deranjat cu pretenţii de intimitate, ni se dă de înţeles că această trăsătură de caracter s-a transmis pe cale genetică, iar nu prin educaţie. Mama şi fiul sunt perfect curtenitori unul faţă de celălalt, ca şi când cei şaizeci de ani de convieţuire ar fi simpla punere în scenă a unei partide tradiţionale de ceai.

Până aici, mă tem că v-am convins să citiţi cartea asta cel mult drept somnifer natural. Trebuie să spun că, pentru multă vreme, pe mine mă scotea din minţi obsesia lui Julian Barnes faţă de moarte (pe marginea căreia speculează şi aici) şi distanţa afectivă păstrată cu grijă de către personajele sale – ca şi când în jurul fiecăruia dintre acestea scriitorul ar fi plasat un câmp de forţă, care împiedica coagularea a orice aş fi putut eu defini drept prietenie, iubire sau ură. Nici acum nu mi-aş dori să rămân pentru perioade prelungite în universul lui vătuit, unde oamenii îşi fac probleme că avansurile medicinei îi vor împiedica să înţeleagă noţiunea de durere – ultimul refugiu al afectelor puternice în viaţa replitiană a englezului de clasă medie.

De la un timp, m-am surprins însă întorcându-mă la romanele şi povestirile lui Barnes în căutarea tocmai a detaşării emoţionale care mă nemulţumise iniţial. Dacă protagoniştii altora se frământă pentru lipsa de febrilitate a celor din jur, ai lui se îngrijorează din motive opuse: într-o lume a înflăcăraţilor, ei nu-şi descoperă nici măcar dorinţa de a se preface că-şi doresc asemenea temperaturi înalte. Este ca şi când, suferind de o foarte, foarte uşoară formă de autism, personajele lui se poartă cu o eleganţă desăvârşită acolo unde personajele altora ar fi vărsat ceaşca de cafea numai ca să creeze o diversiune; personajele lui se întreabă cu jumătate de glas de ce le este suficientă eleganţa, când alţii pretind strident fericirea.

  • Plusuri

    Acuitatea analizelor psihologice, umorul (englezesc!), vocea protagonistei, care-şi menţine nuanţa infantilă până spre vârsta a treia.

  • Minusuri

    Ultima parte a romanului, plasată aproximativ între anii 2008 – 2016, este puţin anacronică – romanul a fost finalizat în 1986, iar speculaţiile cu privire la evoluţia tehnologiei s-au împlinit în prea mică măsură.

  • Recomandari

    celor ce au mai citit orice altceva de Julian Barnes, chiar dacă nu i-a încântat (dintre romanele lui, cel de faţă a devenit preferatul meu); celor cărora le plac Mark Haddon, Jonathan Safran Foer sau chiar Ian McEwan.

Categorie: | Autor: | Editura:

Citeste cele 6 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Zina spune:

    Recomand amatorilor să completeze lectura cărţii cu vizionarea filmului turnat după ea. Merită !

    raspunde

  2. Alexandra spune:

    Nu stiam ca s-a facut filmul dupa romanul asta. Nu-l gasesc cu numele original (Staring at the Sun).
    Nu cumva te referi la The Eternal Sunshine of the Spotless Mind? Frumos film, dar titlul articolului era o simpla parafraza… :)

    raspunde

  3. Zina spune:

    Tocmai ! Şi parafrazele îşi au rolul lor, pentru cei avizaţi.

    raspunde

  4. Alexandra spune:

    :D

    raspunde

  5. Diana spune:

    Frumoasa recenzie. Eu am inceput cartea, dar am lasat-o destul de repede, insa i-as acorda o sansa dupa cele citite aici. Recomand tot de Barnes Iubire, etc si Pina cind m-a cunoscut, mai antrenante si cu acelasi umor englezesc.

    raspunde

  6. Rosemarie spune:

    Am savurat acum cativa ani “Pedantul in bucatarie” The Pedant in the Kitchen (2003) – journalism on cooking. O recomand cu multa caldura!

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro