bookblog.ro

Ragtime

Scris de • 19 February 2008 • in categoria

1Autor: E. L. Doctorow
Rating: E. L. Doctorow - Ragtime rating - recenzii carti
Editura: Leda

E. L. Doctorow - Ragtime - recenzie carti

Cum începe un secol

Aparent, cu cît ne îndepărtăm de secolul XX, cu atît avem tendinţa să îl recuperăm în ficţiune, să îl imaginăm sau să apelăm la reprezentări deja comune, confortabile, care arată că pe-atunci era mai bine, cu alte cuvinte, avem tendinţa de a-l idealiza. Romanul lui E. L. Doctorow, apărut în 1975, tratează chiar acest pe-atunci era mai bine, cu referire la America din primele două decenii ale secolului, cu o excelentă economie în mijloace şi un stil pe cît de onest, pe atît de clar.

Citind strict pe această linie a iluzionării, pe-atunci nu era mai bine. Începutul secolului XX în America, arată romanul lui Doctorow, înseamnă rasism, înseamnă sărăcie şi mizerie, înseamnă inegalitate şi discriminare. Pe de altă parte şi poate mai important, anii ragtime sunt ei înşişi un amestec de realitate şi ficţiune, o lume în care orice este posibil, prin urmare, în care se pot pune speranţe în orice imposibilitate, în care se crede sincer şi se trăieşte impulsiv.

De aceea, a considera cele trei istorii principale din Ragtime ca fiind simboluri pentru o realitate incertă nu este chiar departe de adevăr, deşi lui Doctorow i s-a reproşat ficţionalizarea deloc subtilă. Astfel e descris începutul de secol: "La începutul anilor 1900, patriotismul era un sentiment pe care te puteai bizui. Preşedinte era Teddy Roosvelt (...) Ä‚sta era stilul de viaţă, modul în care trăiau oamenii. Pe atunci femeile erau mai trupeşe. Se duceau să vadă flota, apărate de umbrele albe de soare. Vara, toată lumea se îmbrăca în alb. Rachetele tenismenilor erau mari şi grele, dar feţele pungaşilor şi escrocilor, eliptice. Aveau loc numeroase intrigi sexuale. Nu existau negri. Nu existau imigranţi."

În New Rochelle, familia formată din Tata, Mama, Fratele mai mic al Mamei şi Băiatul se pliază pe modelul de grup din clasa de mijloc, cu principii morale clare şi vederi progresiste, prins, pînă la un punct, în obişnuinţă şi prejudecăţi. De cealaltă parte, Mameh, Tateh şi Fetiţa sunt, conform aşteptărilor, imigranţii clasici, victimele sau cîştigătorii Visului American. În fine, Sarah şi Coalhouse Walker, a căror dramă va acapara jumătatea a doua a romanului, sunt personajele ideal construite pentru a descrie condiţia negrilor la început de secol. De altfel, dacă nu ar fi tonul sec, ironic, i s-ar putea reproşa lui Doctorow că se foloseşte de imagini-clişeu într-o carte tezistă, demonstrativă.

Ragtime nu urmăreşte numai aceste trei istorii, oricum suficient extinse şi detaliate, ci şi personaje istorice, cum ar fi Jung şi Freud, cum ar fi Houdini, probabil unul din cele sclipitoare portrete ale romanului, de asemenea, evenimente petrecute în acea Americă, precum crima pasională a lui Harry K. Thaw - milionarul l-a ucis pe Stanford White, amantul soţiei sale. Nu este de ignorat portretul Emmei Goldman, o predicatoare anarhistă, un amestec straniu de independenţă, sfidare şi conformism.

Întîlnirea dintre Henry Ford şi cel mai bogat om al Americii, J.P Morgan, este iarăşi relevantă pentru atmosfera alertă, de trecere, schimbare a acelor decenii: e vorba de întîlnirea dintre două personalităţi atît de diferite, încît orice înţelegere e de la sine exclusă, dintre două stiluri de afaceri, unul pragmatic, altul aristocrat, în fine, dintre două feluri diferite de a vedea lumea. Întîlnirea dintre cei doi este varianta în miniatură a întîlnirii dintre două lumi: cea veche, sentimentală, pasională, ipocrită şi cea nouă, curajoasă, onestă, insensibilă.

Romanul american

Consider că descrierea obişnuită a romanului american se aplică pentru Ragtime. Este acela despre care oricine are o idee, oricît de vagă, este romanul reperabil prin cîteva trăsături, este romanul care se vinde (prin urmare, i se aplică eticheta de comercial), este romanul ambiţios, care vrea să înghită întreaga lume, care nu se opreşte liniştit să disece un singur aspect al realităţii, ci vrea şi poate mai mult (prin urmare, i se pune eticheta de amestec fără simţ al măsurii). Mai interesant mi se pare modul de organizare narativă din Ragtime: este unul corect, onest, care nu străluceşte decît prin ironie, şi poate tocmai de aceea flatant pentru personaje şi întîmplări. Porbabil că e singura modalitate de a cuprinde numărul mare de amănunte şi caractere, de a le conecta într-o logică a ficţiunii.

Un exemplu este portretul lui Harry Houdini, iluzionistul evreu capabil să învingă orice captivitate, să iasă dintr-un seif, dintr-un bidon de lapte, din celule de închisoare, spectaculos şi neliniştit. Dorinţa lui de evadare creşte odată cu dificultatea numerelor, nu este domolită nici de zborul cu aeroplanul, nici de ameţitoarea libertate pe care i-o dau cascadoriile aviatice: "Poate că, într-adevăr, Houdini nu mai putea distinge între viaţa lui şi trucurile lui." Acelaşi lucru se poate spune despre nevoia de evadare a Mamei din rolul pasiv de soţie; despre Fratele mai mic, cel care aderă la o nouă morală, creată ad-hoc de Coalhouse Walker; despre Tată, care însoţeşte expediţia lui Peary la Polul Nord şi revine în New Rochelle vlăguit, captiv. Fiecare personaj este constrîns de el însuşi, de circumstanţe, de principii, iar ideea cea mare ar fi că numai între moarte şi libertate se poate pune egal, orice altceva fiind surogat.

Însă recomand romanul Ragtime nu doar din cauză că o idee gravă e camuflată abil de ritmul naraţiunii - astfel ea nu apare ca ameninţător-obligatorie, ci mai ales pentru că Doctorow dovedeşte generozitate faţă de cititor. Schiţînd portrete, posibilităţi, mascînd confesiuni, îi dă cititorului ocazia să imagineze în text şi pe lîngă text, să continue sau să dezvolte povestea. Cred că Ragtime poate fi un catalizator pentru propria imaginaţie.

Scrisă de Mihaela Butnaru

Categorie: | Autor: | Editura:

Citeste cele 4 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. cristian sirb spune:

    Să nu-mi spui că Freud leşină (din nou) în braţele lui Jung, adică eterna poveste!

    Scuzată-mi fie lipsa de delicateţe, dar dacă citatul în italice este scos din Ragtime, avem de a face cu un rateu de zile mari. Adică, dacă nu stilistic (vezi lipsa de subtilitate a autorului şi adresarea ca pentru imbecili), atunci măcar ca viziune istorico-politică asupra anilor 20.

    Inegalitatea socială americană este (şi) rezultatul neintervenţionismului statal în treburile individului. Aceasta este, grosolan vorbind, reţeta pe care s-a clădit SUA. Nu văd de ce ar fi emigrat acolo milioane de oameni pentru un imposibil vis maoist.

    America începutului de sec XX, nu era “epoca rasismului, a discriminării, a sărăciei deghizate”. Aşa o vede Doctorow din anul 1975, aplicând tiparele înguste ale corectitudinii politice sau, dacă nu, tot îngusta gândire stângistă ’68-istă. America era în construcţie, în plină expansiune pentru întărirea nou câştigatului său rol geopolitic (vezi intervenţia salvatoare în Marele Război).

    Rasismul brutal era o realitate incontestabilă, şi sărăcia. Dar, în fervoarea edificării marelui stat federal, puţini aveau timp să se oprească şi să protesteze. Pentru amatorii de proteste şi interminabile discuţii ideologice, “decorul” ideal în care să emigrezi era Franţa. Pentru cei dornici de întruparea liberă, în funcţie de meritele şi capacităţile personale, a unui vis – destinaţia era SUA.

    SUA anilor nebuni 20 era şi ţara jazzului, a efervescenţei culturale, a binefăcătoarei decadenţe a suprarealismului, a filmului, a conceperii unei generoase gândiri autodeterministe, a suveranismului, a împotrivirii ferme la tentaţia asistenţialismului contagios, ce vor urma să fie “exportate” world wide. Şi în opoziţie cu totalitarismele vândute sub chip de utopii umaniste de “coloşii” europeni, URSS şi Germania.

    Dar astea-s (din ce descrie Mihaela mai sus) păcatele “prejudecate” ale autorului. Poate că romanul, deşi intuit tezist, şchiop-militantist, are pasaje cuceritoare, care umbresc artistic biografia, angajarea de care îl bănuiesc pe Doctorow.

    Doamne dă să mă-nşel!

    raspunde

  2. Cristian, comentariul tău e pertinent. Mulţumesc.

    Da, Freud leşină, bietul, de atîta “americanism”.

    Am avut impresia că naratorul nu se asimilează lui Doctorow, cît unuia din personajele din roman, posibil Băiatului, astfel perspectiva îngust-ironică are sens. Şi, cum spuneam, salvează de la bănuiala că ar fi o carte tezistă. Dar asta nu înseamnă că autorul ei nu e.
    Practic, e adevărul istoric faţă de care el ia o poziţie pe care o exprimă inevitabil în ce scrie. Perfect obiectiv nu are cum să fie.

    Pe de altă parte, America despre care scrie Doctorow nu e cea efervescentă a jazzului, romanul surprinde anii anteriori – anii ragtime, stil ciudat şi toxic, cum îi zice Scott Joplin, the King of Ragtime. Citind, poţi anticipa cu încîntare ce urmează. Să dau un exemplu: personajul Tateh, care decupa portrete de hîrtie pentru cîţiva cenţi ajunge să facă desene în mişcare, apoi filme.

    Cît despre un alt mod de a scrie rasismul (ce spun eu? de a-l scrie pe altul, pe diferitul), o recomand pe Carson McCullers. Ea are o intuţie fantastică în legătură cu motivaţiile reale, fricile, întunecimile. Doctorow e mai schematic, angajat, cum spui, şi viziunea lui mai puţin nuanţată.

    raspunde

  3. cristian sirb spune:

    Deci, mă-nşel…

    Totuşi, dacă mie îmi descrie unul o epocă în funcţie de dimensiunile rachetei de tenis, am o strângere de carne. Dacă o face sarcastic, ironizând puţin presupusa inteligenţă şi ignoranţa cititoriului, chapeau!

    raspunde

  4. kiki spune:

    Cristian Siarb m-a convins pe mine sa cumpar cartea si s-o citesc cat de curand. Sigur mai am si convingerea aflata sub masca “domnisoarei de pension” care intrebata in ce an i-ar fi placut sa traiasca raspunde fara ezitare – anii 20, America!

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro