bookblog.ro

Râsul: Terapia prin râs

Scris de • 12 August 2019 • in categoria

Titlu: Râsul
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2018
Numar pagini: 160
ISBN: 978-973-46-7469-5
Cumpara cartea

De când am terminat acest volum... nu, încă de când am ajuns la jumătatea acestui volum, m-am gândit la acest titlu pentru articol: Terapia prin râs. Citindu-l, mi-am adus aminte de una dintre edițiile emisiunii „Românii au talent” (singura emisiune de divertisment la care mă mai uit din când în când la televizor), în care și-a făcut apariția o doamnă foarte bine aranjată, o profesoară de limba engleză, dacă-mi aduc bine aminte, care se reorientase din punct de vedere profesional: devenise terapeută prin râs, adică îi învăța pe oameni cum să fie mai veseli, mai optimiști, mai fericiți, cu ajutorul râsului. Și ce hohote sănătoase de râs (unele forțate, altele nu) au răsunat cu acea ocazie.

Cu ajutorul unor hohote de râs asemănătoare pare că personajul principal al povestirilor, așternute cu mult har pe hârtie de scriitoarea Dorina Rusu, izbutește să facă față unor probleme, situații delicate, uneori aparent insurmontabile: un hohot de râs sănătos, care uneori seamănă izbitor cu momentul când faci haz de necaz (atunci când găsești puterea să faci acest lucru), ca să nu începi să urli de furie, de frustrare, de neputință, de groază și din orice alt motiv te supără și-ți vine să spargi ceva, pe loc, fără să ții seama de consecințe.

Așa înfruntă personajul nostru principal, Otilia, greutățile ce se ivesc de-a lungul vieții unui om, din fragedă pruncie și până spre „a doua tinerețe”: moartea unei prietene apropiate, în urma unui accident de mașină, pe când împrejurimile de viață la țară păreau a spune că acolo nu se moare din cauza unor astfel de accidente; sau când ajunge să-și dea seama, în urma unei întâmplări mai mult decât hazlii, că uneori nu e bine să spui chiar tot ce gândești, sau exact ceea ce gândești, chiar dacă rostești adevărul adevărat; o amintire cu baba Ileana, despre care se spunea că poate fura amintirile oamenilor; sau cum să treci peste criticile nu chiar îndreptățite ale unui părinte, atunci când te compară cu alți colegi de școală și consideră că nu te ridici la înălțimea prestanței lor de oameni superiori altor consăteni. Cu toate că timpul îți va da dreptate, peste ani și ani, că minciuna și impostura, ridicate, din păcate, în societatea noastră, la rang de arte, au picioare scurte și că adevărul se va arăta în cele din urmă la suprafață, precum uleiul.

Și, că tot vuiește societatea noastră de oameni care se revoltă doar acasă, din fotoliul lor călduț, din pricina unor nenorociri cumplite, societate care, însă, e gata să arate cu degetul și să arunce cu piatra, nu pot să nu amintesc și Gura lumii. Una dintre cele mai triste și mai crâncene povestiri din tot volumul, aviz celor care știu să judece și să condamne, dar nu și să sară în ajutor...

Mai sunt lucruri de scris, aspecte demne de menționat. Otilia crește mare, e studentă acum, lucrează la ziar. Un pervers bătrân o ia cu mașina și apoi pornește cu ea pe câmp, dorind să se bucure de nurii ei, dat fiind că s-a urcat de bunăvoie la el în mașină, deci e dispusă și disponibilă, practic „o cere”. Altă meteahnă, altă greșeală, altă prostie, alt tabu de încălcat. Parcă s-au nimerit la fix poveștile astea, când canalele de știri vuiesc de ce s-a întâmplat la Caracal. Otilia, spre deosebire de bietele fete, n-a dat peste un psihopat ucigaș, ci doar peste un psihopat decrepit, pe care l-a învins cu forța hohotelor de râs. Dacă s-ar putea întâmpla și în realitate așa...

La Petroșani, imediat după una dintre Mineriade, dă peste alt personaj de poveste... E Poetul, în plină glorie megalomană. Străzile freamătă de mineri bulversați, care n-au înțeles nici acum, la mai bine de o lună distanță, c-au fost manipulați de alt maniac lipsit de scrupule și ademeniți să facă ordine la București, să salveze libertatea și democrația câștigate prin vărsare de sânge. Poetul însă... ei bine, inițial am crezut că-i vorba de Miron Cozma, apoi mi-am dat seama despre cine-i vorba, aflând despre celebrul cenaclu și misiunea divină a acestuia.

Și radiografia zbuciumaților ani de după Revoluție continuă, cu mici șmenari ce s-au trezit că pot face vagoane de bani peste noapte, scăpați acum de sub jugul ceaușist și liberi să se îmbogățească fără să țină cont de reguli, într-o Românie care nu și-a găsit busola nici atunci, nici acum, când scriu aceste rânduri și pare că nici nu și-o va găsi vreodată.

Și ar mai fi de scris, dar parcă am deviat de la terapia prin râs de care aminteam la început: oameni buni, nu mai merge cu râsul, nu mai merge să facem haz de necaz. Trebuie să ne implicăm, să fim activi. Otilia, în ciuda greutăților care o încearcă la tot pasul, găsește puterea să meargă mai departe, găsește puterea să spună „nu” atunci când trebuie, să se ridice chiar și când e căzută la pământ și pare că greutatea ce-o apasă e zdrobitoare, e prea mult pentru o biată ființă omenească. Mai mult, Otilia găsește puterea să râdă. Și să răzbească. Prin tentative de viol, moartea prematură a soțului, într-o societate care ne amărăște și ne otrăvește viețile clipă de clipă. E un exemplu pentru noi toți, adică.

    Categorie: | Autor: | Editura:

    Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

    1. Zina spune:

      Dacă povestirile sunt scrise cu tot atâta har cât interes prezintă subiectele prezentate, atunci aceastăcarte merită să fie citită. Mulțumesc de informare!

      raspunde

    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro