bookblog.ro

Rătăcit în casa oglinzilor

Scris de • 17 August 2010 • in categoria

Titlu: Rătăcit în casa oglinzilor
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2007
Traducere:
Numar pagini: 320
ISBN: 978-973-569-959-8

Beneficiind de o copertă ludică şi sugestivă, volumul de proză scurtă Rătăcit în casa oglinzilor al lui John Barth, publicat de editura Nemira, nu este ceea ce pare a fi. Parcă promiţând a oferi o lectură cursivă şi explicită, se dovedeşte de la primele pagini o meditaţie ironic-amară asupra sensului creaţiei literare. Dincolo de anumite anecdote şi fragmente narative, cărora nu le lipseşte un umor fin, textele lui Barth se citesc cu multă implicare, cu o bine pusă la punct stăpânire a teoriei literare şi a mitologiei europene. Destinat unui public restrâns şi pregătit să facă faţă provocărilor culturale, volumul în discuţie este o dovadă ineluctabilă că literatura postmodernistă rămâne un produs "de universitari", cu o expresie a lui Ihab Hassan, polenizat în micro-sera bibliotecii, o ţesătură complexă cu fire vechi, restaurate, repuse în forme răzvrătite şi estetic-autarhice.

Primul text al florilegiului de experimente textuale barth-iene este o Poveste în ramă de doar câteva cuvinte pe tema lui a fost odată. Suntem invitaţi să filozofăm pe cont propriu despre tradiţie şi despre sensul rostirii de poveşti. Mai are rost literatura? A doua "nuvelă" are un titlu romantic, cel puţin: Călătorie nocturnă pe mare. Sună superb, nu-i aşa? Dar călătoria nu e lină, poate doar vag nervaliană şi oricum sfidătoare la adresa mitului diluviului biblic. Omenirea, ca un popor de vietăţi marine, greu de identificat, înoată cu mic cu mare "spre un Ţărm"(cu majusculă) "care poate să nici nu existe." (p.18) Imensul banc de animale semiacvatice se tot împuţinează, căci mulţi pier şi doar cei mai puternici supravieţuiesc. Poate totuşi "că cel care neagă cu cea mai mare ardoare să fie cel care supravieţuişte nopţii." (p. 29)( nopţii poate avea ca sinonim Vieţii, Creaţiei). Prin urmare, toată teoria biblică, cât şi cea ştiinţifică, despre sensul vieţii pe Pământ se topesc în senzaţia de vacuum şi de renegare specifică postmodernităţii. Ambrose este următorul text, impregnat pe interogaţia asupra numelui ca semn şi simbol. Ezoterism postmodern. Un băieţel nebotezat primeşte, în fine, numele Ambrose după o întâmplare stranie. Alăptat nonşalant de o mamă, destul de neglijentă de altfel, în hamac, în curte, un roi de albine din vecini, atrase de lapte, vin şi acoperă capul sugarului şi sânul abundent al mamei. Miraculos, nu se întâmplă nicio tragedie, ci totul devine predestinare ironică. După cum şi buzele lui Platon au fost binecuvântate de un roi de albine, băiatul ajunge o speranţă a familiei sale care găseşte necesar să-i dea un nume plin de sens. Parabola care porneşte de la sintagma celebră "lapte şi miere" provoacă receptorul la cugetări asupra pierderii sensului simbolic şi a găunoşeniei cuvintelor golite de transcendenţă. Autobiografie este un solilocviu compactat prin ură, un strigăt al artistului contra tatălui (sau Tatălui). Metafora centrală este o neimaculată concepţie prin care tatăl o lasă însărcinată pe mamă, la modul "nenatural şi fugitiv". Trimiterea mitologică este din nou prezentă, de data aceasta la mitul uranic, al tatălui ce îşi încătuşează ori devorează fiii: "De la momentul concepţiei mele până în prezent, tata a tot încercat să-mi pună capăt."( p. 65). Dar străduinţa tatălui este zadarnică, fiul ieşind viu din confruntare, blasfemiindu-l pe cel dintâi şi cerându-i moartea. Victoria postmodernă a negării. Mesaj pe apă, al cincilea text barthian, este un fel de gâlceavă a trupului cu sufletul. Se face trimitere la mai multe mituri duale, cain-abeliene, ale fraţilor de sânge care ajung la ură. Dualitatea fraternă se topeşte aici în motivul indivizilor siamezi, unul teluric, altul eteric, dar destinaţi a se susţine şi urî reciproc, trăind într-o simbioză pe cât de tristă, pe atât de necesară. Precedat de o Petiţie, Rătăcit în casa oglinzilor este textul central care dovedeşte cât de dificilă este dezvoltarea unui subiect literar. Plecând de la o ieşire burgheză la ocean a unei familii americane obişnuite, de Ziua Independenţei, autorul ironizează lipsa de energie a creaţiei care deşi ar trebui să se organizeze într-un "triunghi al lui Freitag" naratorial sfârşeşte în apatie. Muza plină de entuziasm care inspira poetul odinioară este un vestigiu al trecutului artei. Creatorul postmodern se găseşte în postura unui individ închis într-o casă a oglinzilor în care totul a fost scris, epuizat, iar realităţile ultime sunt înşelătoare ca nişte oglindiri în oglinzi. Nimicul doar îl mai inspiră. După un Ecou, Două Meditaţii, un Titlu, o Glosolalie şi o Biografie, toate referindu-se ironic la mecanismele şi la subiectele literaturii, Menelaida devine o culme a obrăzniciei postmoderne. Precedată de o Petiţie, lamentaţia lui Menelau este o reuşită punere sub lupă a mitului frumuseţii artistice. De fapt, textul permite o lectură la două niveluri. La o primă abordare ne aflăm în faţa unei derâderi despre povestea Troiei şi a Elenei adulterine şi sex-simbol antic (sic!). La al doilea nivel, ne putem tulbura de problema mitului estetic în artă, căci până la urmă la Troia n-a fost dusă Elena însăşi, ci o statuie ce o reprezenta. La ambele niveluri sesizăm inserată tema timpului, timpul mitic şi timpul epopeic al perpetuei şi neverosimilei tinereţi a zeilor şi a eroilor. În fine, Anonimiada este încununarea sfidării artei postmoderne care părând a fi derizorie nu se teme de a ridiculiza mitul literaturii clasice. Un menestrel cu nume neştiut istoriseşte povestea muzelor şi a imaginaţiei literare ca originare în plictiseala campestră. Arta avându-şi, iată, originea în plictis, sfârşeşte în saturaţie postmodernă, după ce muzele- sursele de inspiraţie- s-au golit de sens precum amforele antice de vinul bahic. Unei epoci, în sens larg, moderne, jalonată de nume-simbol, i-a urmat postmodernitatea ca o etapă cântată doar de anonimi, într-un cor al robilor ce poartă în spate calupuri enorme de cultură clasicizată.

Din când în când, dincolo de umorul livresc, vocea auctorială devine gravă şi tristă. Creatorului de text literar lumea îi pare un loc claustrofobic de când literatura s-a zăvorât în bibliotecă. Artistul se întreabă dacă mai are cineva nevoie de el. De atâta singurătate, trist ca un clovn, scriitorul postmodern trece peste rama poveştii pentru a-l întreba pe cititor dacă "mai e acolo", aşa cum fac unele din figurile din portretele secolului al XVII-lea, ale căror mâini sau veşminte depăşesc marginile efigiei. Dar meditaţiile moderne asupra graniţelor artei s-au epuizat, a mai rămas doar inutilitatea comunicării dintre viaţă şi artă, se pare. Dezabuzat, creatorul se simte închis ermetic în şi mai ermetica sa operă, de unde strigătul către oameni e mut: "Atunci dacă mă aude cineva de aici dinăuntru, ca dintr-un submarin scufundat, şi îi stă în putere să îmi pună capăt îl rog să se îndure de amândoi."( p.68)

    Categorie: | Autor: | Editura:



    Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

    1. cristian.sirb spune:

      Lecție de cronicăreală. Am doar o obiecție tehno: pargraful central e prea compact. Eu l-aș fi fărâmițat o țâră. Nu mă leg deloc de conținut, că nu am de ce. :)

      raspunde

    2. anca giura spune:

      Mulţumesc pentru interes, Cristian. :) Ştii, eu am înţeles mai bine postmodernismul după lectura acestei cărţi la care am ajuns după ce am citit “Strategiile subversiunii…“ a lui Carmen Muşat. Fără pic de infatuare de breaslă, e o carte pentru filologi împătimiţi. În rest, cere implicare maximă din partea cititorului…

      raspunde

    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    • Durabila iubire Ian McEwan

    Copyright ©2011 Bookblog.ro