Titlu: Întâi l-au omorât pe tata
Autor: Loung Ung
Rating:
Editura: Corint
Anul aparitiei: 2013
Traducere: Alfred Neagu şi Junona Tutunea
Numar pagini: 336
ISBN: 978-606-936-881-7

„Viața la fermă este plictisitoare, nu prea ai cum să te distrezi, dar măcar avem mâncare destulă. Spre deosebire de perioada când trăiam în Phnom Penh, aici nu am niciun prieten, nu vorbesc cu nimeni în afară de cei din familie. Este dificil să-mi fac prieteni pentru că mi-e frică să nu scap vreun cuvânt din greșeală. Mi-e pur și simplu groază că aș putea trăda secretele familiei noastre. Tati spune că partidul Angkar a desființat piețele, școlile și universitățile și a interzis banii, ceasurile, pendulele, magnetofoanele și televiziunile.”

Cumpără titlul în engleză

Nicăieri în lume nu s-au dedat comuniștii la asemenea atrocități ca în Cambogia. Interdicții au existat în absolut TOATE statele în care comunismul a ajuns la putere. De asemenea, în toate aceste state au existat suprimări în masă ale opoziției. Acestor suprimări le-au căzut victimă întotdeauna și civili nevinovați. Însă în nicio țară interdicțiile nu au fost atât de aberante ca în Cambogia, nicăieri nu au fost urmăriți reprezentanții vechii puteri atât de obsesiv ca în Cambogia și nicăieri, în nicio țară din lume unde comunismul a preluat puterea, nu au fost executați în 5 ani, 35% din locuitorii ei, așa cum s-a întâmplat în Cambogia, unde din 6 milioane de oameni, Khmerii roșii conduși de Pol Pot au executat în perioada 1975 – 1979, mai bine de două milioane (potrivit celor mai acceptate statistici).

În acest tablou de groază, o fetiță care în 1975 avea doar 5 ani și era fiica unuia dintre ofițerii care au susținut regimul lui Lon Nol (general cambodgian care, în 1970 l-a detronat într-o lovitură de stat pe regele Sisowath Monivong, proclamând Republica Kmerilor), regim anterior Khmerilor roșii, trece printr-un cumplit coșmar: obligată să plece de acasă împreună cu familia ei în satele din sud (khmerii roșii, în demența lor, au făcut ceea ce până atunci niciun alt regim nu mai făcuse vreodată: pentru a înlătura complet opoziția și riscul ca aceasta să se poată regrupa, într-un timp delirant de scurt au evacuat complet capitala, Phnom Penh), sunt nevoiți toți să se comporte ca niște țărani proști, inculți, pentru că unul dintre semnele care i-ar fi adus categoric pe lista neagră a khmerilor roșii era cultura, apoi unul câte unul, membrii familiei se îmbolnăvesc sau sunt „ridicați” fie pentru înrolarea în diferite lagăre de muncă, fie – cazul tatălui – pentru a fi „epurați”. Iar la final, toată familia este atât de dispersată, încât laolaltă se aflau cel mult doi membri (în total, în 1975, familia număra nu mai puțin de 9 membri: Ung Sem Im – tati, Ung Ay Choung – mami, Meng – frate, Khouy – frate, Keav – soră, Kim – frate, Chou – soră, Loung – naratoarea, Geak – soră).

În 1975, membrii familiei Ung trăiau într-un apartament spațios, aveau o menajeră, copiii mergeau la școală, tatăl poseda două mașini, o Mazda pe care o îndrăgeau copiii și o camionetă care îl ajuta pe Ung Sem In în afaceri, iar statutul lor era de familie privilegiată, din clasa de mijloc. Începând chiar din ziua de 17 Aprilie 1975 însă, toate aceste privilegii dispar. Evacuarea este impusă de khmerii roșii în cel mai absurd mod: la megafoane, soldații strigă din camioane militare că Phnom Penh trebuie evacuat imediat din cauza bombardamentelor pe care americanii sunt pe cale să le lanseze: „Luați cu voi cât mai puține lucruri! Nu vă faceți griji pentru lucrurile lăsate în oraș! O să vă puteți întoarce în trei zile! Nimeni să nu rămână în oraș! Orașul trebuie să fie gol, pustiu! Americanii vor bombarda orașul! Americanii vor bombarda orașul! Părăsiți orașul și rămâneți la țară câteva zile! Părăsiți orașul acum!” Evacuarea se va face nu în Mazda cea frumoasă, ci în camioneta inconfortabilă. Ung-ii trebuie să ajungă cât mai departe de capitală și își pot permite luxul de a călători cu un camion. Însă nu toți evacuații au un asemenea noroc. Pe lângă camion, Luong vede sute, mii de oameni care-și cară în spate puținul pe care l-au putut lua cu ei. Însă acest noroc nu ține foarte mult. În scurt timp carburantul se termină, așa că mașina este abandonată.

Iar din acest moment începe cu adevărat calvarul. După trei zile, Luong, epuizată, protestează: ea vrea să se întoarcă acasă, pentru că soldații au promis că se vor putea întoarce în trei zile. Și cum îi explici unui copil de 5 ani că soldații au mințit, că ei urmăreau de fapt golirea orașului, că intenția lor dementă era să instituie un stat eminamente agrar? Încet, dar sigur, copilul – toți cei nouă copii, de fapt – învață să accepte lucruri pe care nu le înțeleg. Unul dintre lucrurile pe care trebuie foarte repede să-le învețe este că nu au voie, în niciun caz, sub nicio formă, să spună ceva despre ce au fost înainte de revoluție. Trebuie să se dea drept țărani inculți, strămutați. Iar acesta este unul dintre cele mai grele lucruri, să nu ai voie să te plângi, să nu ai voie să-ți găsești confort în amintirile tale. După o săptămână sunt atât de epuizați, încât abia dacă-și mai vorbesc unul altuia. De fiecare dată când reușeau și ei să se așeze în câte un sat, inevitabilul leitmotiv se auzea din gura tatălui: „Trebuie să plecăm de aici.” Și așa, de trei ori în doi ani, familia Ung se mută tot mai departe în sud.

Societatea agrară închipuită de Pol Pot și ai săi Khmeri roșii este aberantă în esență. Ea diferă de societatea colhozistă din Rusia, sau de cea CAP-istă din România. În primul rând, ceea ce a urmărit acest regim absurd a fost ca toate orașele să fie eradicate. Proprietatea privată era și ea eradicată, până în punctul în care absolut totul aparținea „comunității”. Și o bucată de carne dacă reușea un sătean să mănânce iar acest lucru se afla, era pedepsit pentru că a mâncat singur carne, că nu a împărțit-o cu restul societății, sau mai degrabă, că nu a suferit și el de foame ca ceilalți membri ai comunității. Culmea este că cei care răspândeau aceste învățături „înțelepte” și „profund umane” erau militarii, care numai egali cu țăranii nu erau. Niciunul dintre ei nu suferea vreodată de foame, niciunul nu ajungea emaciat precum țăranii.

Și destul de des – nu chiar în fiecare zi, dar măcar o dată pe săptămână – acești soldați apăreau și-i cereau câte unuia dintre locuitorii temporari ai satului să-i urmeze. „Avem nevoie de tine. Carul nostru cu boi s-a împotmolit în noroi la câțiva kilometri mai încolo. Avem nevoie să-l scoatem de acolo”, spun soldații când vin să-l ridice pe Ung Sem Im. Totuși, dau dovadă de mărinimie când îi permit să-și ia rămas bun de la familie. Și nu, atunci nu a fost ultima oară când au venit soldații. Au venit mai apoi după alți țărani. Unii dintre membrii familiei îi ascundeau prin pădure și spuneau că nu este acasă, dar soldații erau răbdători și ateptau. Mai apoi își pierdeau, evident, răbdarea și luau la bătaie pe oricine le cădea pe mână. Iar acesta a devenit repede un tablou frecvent în micul sat în care s-au refugiat Ung-ii.

Tatăl trăiește suficient de mult încât să-i pe vadă pe fii lui luați în lagăre de muncă și pe fiica cea mare murind într-un astfel de lagăr. Dar nu mai trăiește suficient de mult încât să-i vadă pe ceilalți membri ai familiei împrăștiați care încotro pentru a scăpa de soldați. Și nici ca să ajungă să-și vadă soția și cel mai mic dintre copii urmându-i în execuția sumară de care a avut el parte.

Întreaga carte este ca un coșmar demn de orice film horror de succes. Pare ireală. CHIAR pare ireală! Iar când, la mijlocul cărții, am dat de fotografii ale membrilor familiei, despre care tocmai citisem acele orori, parcă ar fi căzut cerul pe mine. Oamenii ăia chiar au existat. Familia aceea chiar a fost decimată în acel fel absurd, grotesc, inuman. M-am molipsit foarte repede de ura pe care o simte Luong, care jură în mai multe rânduri că îi va omorî pe toți, în frunte cu Pol Pot. Dar am reușit să înțeleg și resemnarea, sau de fapt canalizarea energiei spre alte scopuri, nu spre ură sau răzbunare, care nu ar face nimic altceva decât să amărască viața, viață ce trebuie trăită chiar și după – sau, mai degrabă, mai ales după – asemenea atrocități.

Nu pot să închei fără să aduc în discuție prefața lui Marius Oprea, intitulată O carte despre curajul de a muri. Și nu pot să trec peste această prefață din cauza a două informații care m-au lăsat, practic, interzis: „Regimul lui Pol Pot s-a bucurat de sprijin deschis din partea regimului comunist de la București (de altfel singurul lider comunist care a vizitat Cambogia a fost Nicolae Ceaușescu), care le-a livrat lor și aliaților vietnamezi tone de mine antipersonal, fabricate la Zărnești.” Aceasta este prima informație. Iar implicațiile ei sunt absolut șocante. NOI, românii, am luat parte la acele atrocități. NOI, românii, am susținut asemenea absurdități. Coroborată cu faptul că sunt – încă – mulți care îl regretă pe „marele constructor și vizionar, ctitor al viitorului nostru de aur”, informația aceasta face să mi se ridice părul pe ceafă.

Cea de-a doua informație se referă la o carte: „Cu ani în urmă [din păcate nu spune exact și cu câți ani în urmă], a apărut la Editura Politică, unde era pe atunci șef un tovarăș pe nume Vasile Văcaru, ulterior senator și președinte al Comisiei Parlamentare de Control al SRI, o carte intitulată Prietenia româno-kampuchiană, pe a cărei copertă apare, alături de Nicolae Ceaușescu, și Pol Pot. Cartea a fost retrasă și arsă după ce crimele khmerilor roșii istorisite și în acest volum, au făcut înconjurul lumii.”. Nici nu am cum să exprim toate implicațiile acestei informații. Pur și simplu este, și pentru trecutul ante `89, și pentru cel de după (până în prezent), o bombă politică.

• Plusuri

  Întâi l-au omorât pe tata este o carte șocantă. Prezintă viața de coșmar din perioada khmerilor roșii din Cambogia privită prin ochii unui copil de 5 ani (până la 10 ani). Este plină de realități care depășesc imaginația omului simplu, născut și crescut în democrație (oricât de falsă ar fi ea), care șochează, care lasă urme, deși – slavă Domnului – nu atât de grave pe cât cele lăsate asupra victimelor regimului.

• Minusuri

  Minusuri? Faptul că o asemenea carte este citită de prea puțini oameni. Faptul că este scrisă atât de târziu. Faptul că acele cărți scrise mai din timp au fost – și continuă să fie – interzise și nu au nici măcar norocul de a circula în samizdat. Faptul că, din păcate, această carte nu prea reușește să schimbe lucrurile.

• Recomandari

  Pentru OMUL din noi, pentru victimele tuturor regimurilor totalitare din istoria omenirii, pentru că lumea poate fi mai puțin absurdă, cartea asta ar trebui citită de toată lumea. Preferați romanele polițiste sau pe cele SF? Romanele de dragoste? Cele de aventuri sau cele politice? Cele horror sau benzile desenate? Citiți această carte. Citiți-o pentru că TREBUIE citită!