bookblog.ro

Singurătate controlată

Scris de • 8 August 2013 • in categoria

Titlu: Jurnalul unui cântăreţ de jazz
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2013
Numar pagini: 264
ISBN: 978-973-724-698-1
Cumpara cartea

,,Am avut un pacient care trăia o angoasă pentru fapte pe care nu le-a comis. Sentimentul de culpabilitate avea drept ultim scop să ispăşească pedeapsa celui care nu a recunoscut şi nu a regretat faptele comise.’’. Aşa se exprimă un personaj secundar spre finalul cărţii, iar afirmaţiile sale încununează un jurnal al vinilor. Pentru că personajul principal, trecut de jumătatea vieţii, se simte mai mereu vinovat cel puţin de neglijenţă faţă de memoria părinţilor, faţă de fiul de a cărui mamă a divorţat, faţă de pisica Bill care moare subit, faţă de propriul destin de muzician ratat.

Cu toţii am întâlnit din când în când persoane vârstnice care şi-au pierdut partenerul de viaţă, locuind singure, însoţite poate de o pisică ori de vreun câine, şi care afirmă hotărât că nu s-ar mai putea obişnui cu…obiceiurile altuia? Este o formă răspândită de asumare a singurătăţii. Dar ce se întâmplă când oamenii încă tineri nu pot sau nu vor să renunţe la singurătate? Era o vreme când trăiam în comunităţi mici, rurale, protejaţi de un grup, de un trib, de un clan, de o familie mare. Şi există ,,vremea noastră’’ când vieţuim în mansarde inoxate, din sticlă, deasupra metropolei, echipate hi-tech, suntem workaholici și ne bălăcim într-o singurătate controlată.

Pascal cel din carte este artist, trăiește într-o garsonieră la Paris, e divorțat și se vede din când în când cu fiul său Olivier. Este trecut de jumătatea vieţii şi întovărăşit doar de pisica Bill. Portretul acestui ins urban și singur se complică atunci când remarcăm că el îşi impune o amnezie asupra trecutului său biografic. Teoria lui, în care ne putem recunoaşte, este aceea că dacă uiţi, nu mai suferi. Pare a-şi dori să reţină doar amintirile ce-i convin, să efaseze tot ce a fost dureros. N-ar fi aceasta oare suprema ambiţie de control a omului contemporan? În primul rând, Pascal a avut o imposibilă relaţie cu tatăl, un tip care a făcut poliţie politică şi ca atare i-a nedreptăţit pe mulţi. În mod dramatic, fiul moşteneşte o formă de angoasă, de vină neispăşită, preluând procesele de conştiinţă paterne care nu s-au manifestat la cel ce a comis faptele.

Greu de explicat ce îl face pe Pascal să fie reticent faţă de chemarea iubirii unei femei care îl strigă din trecut. Relli este o fostă iubită din studenţie care-l regăseşte după două decenii prin intermediul Internetului. Este căsătorită, cu familie, dar încă superbă şi cu toate acestea jazz-manul nostru nu prea reuşeşte să răspundă sugestiilor ei de a petrece măcar câteva zile într-un hotel secret. Mi s-a părut a recunoaşte aici reticenţa tipic postmodernă a insului care nu mai prezintă rezistenţă la durere. În rest, fundalul lumii pe care se profilează el pare unul puternic hipnotic şi anesteziant. Modalitatea scriiturii lui Bujor Nedelcovici aici este tehnica jurnalului minuţios nu în fapte, ci în analize. Practic, în viaţa acestui parizian nu se întâmplă mare lucru, el trece prin crize de insomnie, de nihilism minor, apoi se recompune printr-o ieşire la o cafenea, prin ,,conversaţia’’ cu pisica ori prin e-mailurile de la Relli. A fost trompetist într-o formaţie de jazz, dar o boală de plămâni i-a curmat cariera, iar de curând şi-a cumpărat un pian. Muzica îl ajută enorm, ascultând zilnic înregistrări cu muzicienii preferaţi.

Până la urmă, întâlnirea cu Relli se va consuma şi va fi o reuşită. Fără s-o ştie încă, Pascal are o tumoră la plămâni, dar înaintea diagnosticării, fatale altminteri, are ocazia să trăiască o săptămână de dragoste. Întâlnirea lor este foarte frumoasă şi intensă. Dacă am avea şansa întoarcerii la o veche iubire neterminată, ar fi ideal, dar şi reciclarea gloriei din tinereţe poate fi un balsam pentru un suflet anxios, aşa că într-o zi poate veţi aştepta la aeroport pe cineva care vă iubeşte: ,,Eu fac câţiva paşi, apoi mă retrag pentru a avea o altă perspectivă. Văd o doamnă care ar putea să fie Relli... S-a oprit şi mă caută cu privirea. Nu o recunosc şi îmi este frică... o frică albastră că o să-mi joc o farsă şi o să refuz să mi-o amintesc. Şi ea face câţiva paşi puţin dezorientată, trăgând pe roţi valiza de culoare neagră... Da! Ea este! Privirile noastre s-au întâlnit... O doamnă înaltă, blondă, părul scurt... nu prea scurt, până la umeri, zâmbetul deschis şi... Se apropie de mine, spune ceva, dar nu aud şi simt că mă îmbrăţişează şi mă sărută pe obraji. Apoi luăm act reciproc că noi suntem cei de acum şi cei de atunci... Ceva se prăbuşeşte în mine şi în acelaşi timp se înalţă, şi eu, la rândul meu, o îmbrăţişez şi nu rostesc nici un cuvânt şi ne continuăm drumul îndreptându-ne spre uşa de ieşire... Privirile noastre vorbesc mult mai bine şi ne conduc spre staţia de taxi.’’ La capătul unei săptămâni de plimbări, conversaţii, mângâieri şi dragoste, Relli e obligată să plece, iar Pascal recade în astenia vieţii lui de celibatar complicat, copleşit de gânduri culpabile. Fusese de fapt ultima femeie din viaţa lui, ultimul dans al dragostei, un diagnostic crâncen îl aruncă pe un ultim pat de spital.

  • Plusuri

    Acest jurnal ficţional devine un necesar act de introspecţie, util oricărui tip de cititor.

  • Recomandari

    Celor care sunt preocupaţi de a da un sens hedonismelor şi individualismelor.

Categorie: | Autor: | Editura:

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro