1Autor: Stanisław Lem
204 pagini
Editura: MON
Publicat prima dată în 1961
ISBN: 0-804-42994-4

Solaris a fost una dintre primele cărţi SF pe care am avut ocazia să le citesc în 1994, anul în care am luat contact cu acest tip de literatură. Mi-a rămas imprimată imaginea oceanului gânditor, acel amestec de inconştienţă şi capacităţi imposibil de măsurat cu instrumentele umane.

L-am revăzut mai târziu în filmul lui Tarkovski - oceanul dumnezeu care se joacă indiferent cu persoanele puse la dispoziţia sa de intensa dorinţă a umanităţii de a coloniza întregul Univers.

Şi am recitit cartea, după 15 ani de la prima lectură. Am descoperit în el profunzimi pe care iniţial nu reuşisem să le captez. Fascinată de înşiruirea fenomenelor solariene, m-am lăsat dusă de nas, asemeni cercetătorilor ale căror tomuri sunt inventate în carte, de suprafaţa colorată. De fapt cred că la acea vârstă nici nu eram în stare să înţeleg mai mult. Mă fascinau culorile şi capacitatea acelei mase amorfe de a imita.

Însă romanul în sine are doar ca pretext acest dumnezeu de gradul doi. Pentru că tema sa fundamentală este omul cu tot ceea ce înseamnă el: dragoste, speranţă, temeri, convingeri, calcule şi aspiraţii. Iar motivele discutate sunt multiple: diferenţa dintre modul superficial al oamenilor de a încerca să se apropie de ceea ce nu cunosc şi sondarea profundă realizată de ocean, care se finalizează în întruchiparea celor mai profunde sentimente; analiza dragostei în diferitele ei aspecte, modul de a se comporta al oamenilor puşi în situaţia de a se confrunta cu concretizarea temerilor celor mai ascunse, felul în care nici măcar psihologul  Kris Kelvin nu reuşeşte să găsească un mod de a scăpa din acest coşmar organizat de ocean:

"Omul normal... a continuat. Cine-i normal? Cel ce n-a făptuit niciodată ceva respingător? Dar nici nu s-a gândit vreodată la aşa ceva? Şi chiar dacă nu s-a gândit conştient, poate ceva dintr-însul a gândit-o sau a apărut spontan, cu zece, ori cu treizeci de ani în urmă. Poate s-a şi apărat de acel gând şi apoi a uitat şi nu se mai temea de el, ştiind că nu va trece niciodată la înfăptuirea lui. Da, iar acum imaginează-ţi că fără de veste, în plină zi, printre alţi oameni, întâlneşte acel Gí‚ND "• întrupat, înlănţuit de sine, indestructibil. Ce are atunci de făcut? Ce se întâmplă atunci? Tăceam. Staţia..., a şoptit Snaut. Ai atunci de-a face cu staţia Solaris."

Fiecare dintre cele trei personaje reacţionează în mod diferit la oaspeţii solarieni: Gibarian se sinucide, Sartorius încearcă să rămână în spaţiul sigur al cifrelor şi-al teoriilor demonstrabile, Snaut pare că înţelege cel mai bine de ce se întâmplă totul şi tot el este cel care îl ajută pe Kelvin să scape de Harey.

Şi totuşi, dincolo de imaginea dumnezeului copil, dincolo de moralitate aşadar, rămâne speranţa psihologului că până şi oceanul e sensibil la iubire:

"Nici măcar o clipă n-am crezut că acest titan gelatinos, care a devorat în adâncurile lui sute de semeni ai mei şi cu care de zeci de ani întreaga mea specie încearcă zadarnic să înnoade un oricât de firav fir de înţelegere, că el, care mă poartă orbeşte ca pe-un fir de nisip, s-ar putea lăsa impresionat de tragedia a doi oameni. Dar acţiunile lui păreau îndreptate spre un anumit ţel. Ce-i drept, nici de acesta nu eram pe deplin sigur. A pleca însemna totuşi a distruge o şansă "• poate infimă, poate existentă numai în închipuire, dar ascunsă în viitor. Prin urmare, nu-mi rămânea decât să-mi petrec viaţa printre aceste lucruri pe care le-am atins împreună, în aerul ce-şi mai amintea de respiraţia ei."

de Hanelore Alexa