bookblog.ro

Supleantul

Scris de • 18 October 2009 • in categoria

0Supleantul recenzie
Autor: Petru Popescu
Rating: Supleantul rating - recenzii carti
Editura: Curtea Veche
Anul apariţiei: 2009

256 pagini
ISBN: 978-973-669-831-6
Pret: 19,99 lei

O bombă cu ceas. Astfel aş rezuma acest roman al lui Petru Popescu. E exploziv prin subiect - relaţia scriitorului cu Zoe Ceauşescu, prin intenţia neascunsă de a avea succes la public, prin stilul american al lui Petru Popescu de a-şi vinde imaginea, neobişnuit, aproape neplăcut pentru publicul românesc. De asemenea, o carte precum Supleantul poate aprinde şi discuţii referitoare la dreptul scriitorului de a amesteca realitatea şi ficţiunea fără a ţine cont de persoanele implicate sau urmaşii acestora; discuţii despre "oportunismul", cum l-au văzut unii, sau norocul acestui scriitor de succes al anilor 70; Nu în ultimul rînd, amestecul de aciditate, sarcasm şi senzualitate al acestei istorii ar putea stîrni aprecierea cititorilor, dar ar putea scandaliza, de asemenea.

Eu una, citind acest roman, mi-am zis că Petru Popescu poate scrie şi reclame pe cutiile de chibrituri şi tot le va scrie cu talent (între timp, am aflat că a încercat multe şi diverse genuri literare). Nu e numai lecţia succesului în scrisul său, ci şi autenticitate şi îndrăzneală. Sunt convinsă că decizia de a publica - sub forma ficţiunii, totuşi - povestea cu "fata faraonului" li se va părea unora vulgară şi lipsită de respect faţă de memoria Zoiei Ceauşescu. De asemenea, cred că tot pe aceştia, descrierea alertă, nu lipsită de un umor sardonic, a unor scene care includ societatea înaltă a comunismului românesc îi va dezgusta. Pe bună dreptate, pe de-o parte: suferinţele şi mizeria prin care au trecut atîţia oameni atîrnă prea greu pentru a îngădui "momente vesele cu comunişti" (deşi filmele cu comunismul umanizat au mare trecere la public). Pe de altă parte, însă, un roman ca Supleantul şi reacţiile pe care le trezeşte arată că nu se poate depăşi eroarea numită comunism, evul ciudat care nu se integrează în nici un fel în istoria românilor, deşi e acolo, iar efectele lui de asemenea.

Totuşi, talentul lui Petru Popescu reuşeşte să oprească, pe durata lecturii, valul de ură, prejudecăţi, acuze pe care cititorul le-ar putea avea faţă de personajele şi sistemul descrise. Printr-un act curajos - acela de a se expune, într-un personaj care îşi mărturiseşte temerile, tentaţiile, plăcerea, frica -, autorul se aruncă atît în rememorarea unei poveşti de dragoste care a fost legendă, cît şi în cea a aventurii groteşti alături de cei doi megalomani ai României prin Cuba Columbia, Venezuela şi Peru.

Pe cît de captivantă e povestea de dragoste cu Zoia, pe atît de delicată e problema scriitorului tentat de putere. În cele din urmă, scriitorul din această naraţiune, căruia i se trecuse cu vederea romanul Prins, destul de transparent cu privire la realităţile româneşti din anii 60-70, trebuie să aleagă între scrisul autentic şi cel la comandă. Trebuie menţionat că reprezintă un pariu riscant această transparenţă a povestirii, tonul personal, dezvăluirile intime, avînd în vedere atît interesul publicului pentru picanterii din viaţa scriitorilor, cît şi aşteptările - încă obişnuite - ca autorii români care au emigrat înainte de 1989 să fie nişte sfinţi, pe de-o parte, iar pe de altă parte, obligaţi moral să vorbească întregii lumi despre drama românească.

Într-un interviu în care îşi promovează acest roman, Petru Popescu spune:

"Sper să fie o provocare literară: de ce să nu putem, dacă suntem martorii unei epoci, s-o evocăm fără ranchiună, fără caricatură, dar cu emoţie şi simpatie? Acelaşi lucru despre o femeie abia trecută de douăzeci de ani care nu şi-a ales destinul, ci i-a fost dat, care prin accidentul naşterii a avut un destin excepţional şi până la urmă tragic."

Presupun că prima întrebare este retorică. În orice caz, el încearcă cu acest roman, pe cît de scandalos, pe atît de bine scris, să evoce fără ranchiună şi caricatură o perioadă din tinereţea sa, o frîntură de istorie personală, prietenii memorabile şi o relaţie periculoasă cu puterea. E un act curajos, dar care, cred eu, nu îi va aduce prea multă simpatie printre cititorii români.

Scris de Mihaela Butnaru

Categorie: | Autor: | Editura:



Citeste cele 10 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Cristina spune:

    Am citit cartea pe nerasuflate… E fantastica, nu ma asteptam…

    raspunde

  2. D-ra Ralu spune:

    sunt de acord, se citeşte uşor cartea şi scrisul în sine curge frumos. dar tema mi s-a părut pe jumătate scenariu pentru un alt film cu şi despre comunism, pe jumătate kiss-and-tell story.

    raspunde

  3. C. SÎRB spune:

    Cartea nu are nici o responsabilitate pentru valul nou de filme seci-amare cu tematica “viaţa în comunism”. Prin urmare, cartea nu este “un alt film despre…”.

    Cred că Petru Popescu este mai îndreptăţit să depună mărturie despre acea epocă decât Kiki Mungiu, de pildă. Şi apoi, cine ne mână să le vedem ăstora filmele şi să ne lăsăm atât de excedaţi de ele încât să nu mai fim în stare a citi cărţile cu aceeaşi tematică?

    Mai întâi, să nu uităm, a fost cartea!

    raspunde

  4. Liliana spune:

    O scriitura grozava,ce m-a captivat!

    raspunde

  5. Pingback: Petru Popescu vine la Oradea cu “Supleantul”, povestea sa de dragoste cu Zoia Ceauşescu | Alexandru Seres

  6. ana spune:

    Romanul nu acopera realitarea realtiei cu fictiune exagerata (cind s-a infiripat relatia cu Zoia era deja cunoscut, publicase Prins mult inainte ca ea sa ii putut ajuta trecerea romanului de cenzura; sa nu uitam ca PP a plecat din RO inainte ca regimul sa fi devenit foarte aspru si de aceea nu se poate compara perioada descrisa de el cu ceea ce se vede in filmele lui Mungiu & co… Personal, am apreciat foarte tare modul in care a descris-o pe Zoia, mai ales ca nu mi se pare ca ar impieta cu ceva memoria ei. Cei care i-au citit mai multe dintre cartile scrise de el, nu vor avea probleme de receptare “Supleantului” :-)

    raspunde

  7. ana spune:

    am remarcat faptul ca rubrica de mai sus ” carti de acelasi autor” este incompleta; , deoarece este recent actualizata si veti vedea ca a scris 5 romane intre ’69-’73 pina sa plece din tara (Dulce ca mierea e glontul patriei, Sfirsitul bahic, Sa cresti intr-un an cit altii intr-o zi, Copiii Domnului…, Petru Popescu debutind de fapt cu poezie) Dupa 1975 scrie multe alte romane dar in SUA. Consultati “cronologia” din romanul “Prins”, publicat tot la editura Curtea Veche, pentru mai multe detalii…

    raspunde

  8. ANDREEA spune:

    mie mi-a placut povestea, mai ales ca nu stiu multe lucruri despre comunism…dar imi pun intrebarea :DE CE ACUM???????

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro