Titlu: Ţara Vinului
Autor: Mo Yan
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2014
Traducere: Luminiţa Bălan
Numar pagini: 456
ISBN: 978-973-689-815-0

E greu să te pronunţi în faţa unei astfel de cărţi: postmodernă, absurdă şi satirică, de la primul până la ultimul cuvânt, în care realitatea se îmbină cu o imaginaţie bogată şi haotică, ficţiunea cu metaficţiunea, cu o intrigă mai mult decât ciudată; cu cât te adânceşti în lectură, cu atât te simţi mai afundat în Ţara Vinului – nu e mare diferenţă între a bea un pic mai mult decât trebuie şi învălmăşeala produsă de stilul autorului.

La o primă vedere, romanul pare a fi unul detectiv: investigatorul Ding Gou’er este trimis în Ţara Vinului pentru a cerceta acuzaţiile de canibalism: bebeluşi special ,,creaţi” pentru a fi vânduţi şi mâncaţi ca principale delicatese. Ding Gou’er se rătăceşte însă repede în lumea sătucului, fie prin paharele pe care nu prea are cum să le refuze, acestea fiind nişte invitaţii insistente, specifice culturii chineze, fie prin femeia-şoferiţă, care se dovedeşte a fi soţia lui Jin Gangzuan, celebrul băutor de vinuri şi adept al acestui tip de mâncare controversat.

,,Tu ne dai marfa, iar noi îţi dăm banii. Tu eşti dornic să vinzi, iar noi suntem dornici să cumpărăm. Este un schimb cinstit. Prin urmare, după ce tranzacţia e gata, nu mai avem nici o legătură, da?” (p. 104)

Partea stilistică cea mai interesantă este schimbul de scrisori dintre Mo Yan şi Li Yidou, admirator al său, scriitor în devenire şi doctorand în oenologie. Deşi pare iniţial fără legătură cu povestea lui Ding Gou’er, doctorandul reuşeşte să ne ofere prin poveştile şi scrisorile sale mai multe informaţii decât investigatorul nostru, iar personajele sale trec treptat pe celălalt plan al ficţiunii.

Pentru a-i înţelege satira lui Mo Yan, pentru a savura această carte, este esenţial ca cititorul să ştie câte ceva despre cultura Chinei, despre abundenţa specialităţilor culinare din această ţară, despre felul în care oaspeţii sunt întâmpinaţi şi invitaţi să bea şi să se ospăteze din toate acestea. Mo Yan satirizează nu doar această cultură, dar şi guvernul chinez, dar acest lucru nu îl face să omită câteva sfaturi legate de scrierea şi menirea literaturii:

,,Domnule profesor, dintr-odată mi se pare că surprind asemănarea dintre procesul preparării acestui renumit fel de mâncare de pe Strada Măgarului şi procesul creaţiei literare şi artistice. Amândouă îşi au originea în viaţa reală, dar, la fel, amândouă se înalţă deasupra vieţii reale. Amândouă transformă natura spre fericirea omenirii şi tot aşa amândouă ridică ceea ce este vulgar la nivelul a ceea ce este nobil, preschimbă dorinţa carnală în artă, transformă cerealele în alcool şi durerea în forţă.” (p. 208)

E aproape imposibil să te identifici cu un personaj sau să îl îndrăgeşti, deoarece toate personajele sunt lipsite de caracteristici umane, de sensibilitate. Sunt scene în roman de o cruditate greu de imaginat, dar acestea, la fel ca toate descrierile din carte, sunt scrise detaşat, natural, fără vreo urmă de sensibilitate. Sunt pagini la care te întrebi până unde poate merge această insensibilitate, pagini care te fac să îţi displacă fiecare personaj din carte, pagini la care te gândeşti să renunţi şi care în acelaşi timp te îndeamnă să mai citeşti un capitol, să vezi ce s-a întâmplat cu micul demon sau cu piticul din povestea lui Li Yidou. Doar după ce reuşeşti să termini acest roman masculin, epic, care îţi aminteşte de Rabelais sau de Cervantes, reuşeşti să îi vezi valoarea şi să te trezeşti din beţia la care Mo Yan te-a invitat.

• Plusuri

  Stilul haotic, bogat al lui Mo Yan, satira puternică, jocurile de metaficţiune;

• Recomandari

  Iubitorilor postmodernismului şi al scrierilor satirice şi absurde.