bookblog.ro

Tatuaje&ciuperci

Scris de • 26 November 2010 • in categoria

Titlu: Scotch
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2010
Numar pagini: 184
ISBN: 978-973-46-1707-4

La ideea literaturii ca mărturie m-a dus gândul instantaneu, după ce am parcurs primele pagini din ultima carte a Ioanei Bradea, Scotch. Mi-am amintit deopotrivă cât a hulit Modernismul ideile cuprinse în cuvintele ,,social’’ şi ,,popular’’, pentru ca Postmodernismul să le repună în drepturi, ulterior. Egoproza Ioanei Bradea îmi apare din această perspectivă ca un social act postmodern, revendicat aprioric din chiar estetica urâtului. Căci nu te poţi delecta parcurgând descriptivitatea acestei cărţi ce reverberează asupra unui peisaj incert şi fulgurant, postcomunist, cu ziduri coşcovite, tatuate de igrasie, cu fabrici falimentare şi muncitori ştirbi care mănâncă grăbit salamul împachetat în ziar. Nu te poţi delecta, dar poţi deveni mai atent la viaţa din jur, căci aceste fragmente de oraş n-au fost inventate de Ioana Bradea, ci doar bine observate de către ea, iar ele toate încă mai există în România.

Subiectul cărţii este unul intenţionat vag. În ultima parte se evidenţiază un act ratat între un el şi o ea, dar până acolo cartea este mai mult un fel de poem descriptiv scrâşnit în care zidurile şi gresia spartă devin mai expresive ca oamenii înşişi. Cea mai mare parte a scrierii se derulează într-o fabrică claustrofobică în care muncitorii subplătiţi şi subvalorizaţi sunt mai degrabă nişte salopete soioase decât nişte identităţi. Vestiarul sau toaleta improprie sunt zone-simbol ale nonsensului existenţial: ,,Din umezeală, urină şi căcat a crescut în capătul ţevii un muşchi vineţiu, verzui spre negru. Deasupra lui se înalţă pe cinci centimetri trumfători o ciupercă. O ciupercă adevărată îşi tremură pălăria bej sub piciorul rahitic.’’ (p. 175) În acest perimetru, din masa umană informă se detaşează incert o secretară care circulă pe role şi citeşte Marcus Aurelius precum şi un inginer cu nostalgii ţărăneşti. Femeia este singură, iar bărbatul trăieşte într-un cămin de nefamilişti. Inginerul se gândeşte adesea la liniştea unor sate retrase din Apuseni unde se mai coseşte încă vara, iar Crăciunul este aşteptat cu suflet curat. Anihilaţi de singurătatea personală şi pentru contrast, el şi ea se întâlnesc în hipermarket, dar nu relaţionează. Sugestia acestei întâlniri este că sărbătoarea Crăciunului a devenit o amăgire consumeristă, nu mai este o întâlnire a sufletelor ori a iubirii de semeni. Crăciunul mai înseamnă doar două zile libere, cu traficul post-christmasshopping mai redus, oraş mai liniştit şi coşuri pline de ambalaje nereciclabile. În fine, cei doi protagonişti se depărtează unul de celălalt, purtându-şi fiecare singurătatea sărbătorească cu sine. Din acest unghi, cartea propune o meditaţie asupra valorilor în care am încetat să credem, cât şi o alta asupra însingurării existenţiale, specific contemporane. În peisajul micului oraş postcomunist de provincie, totul este scorojit şi trist, nici măcar Crăciunul nu mai înseamnă ,,a fi împreună’’ ca în commercial-urile zâmbăreţe red, white &green.

Urbanitatea cimentuită şi cenuşie la care trimite Ioana Bradea prin această carte este, subliniez din nou, nu una destinată delectării cititorului, ci atragerii atenţiei sale. Oraşul înseamnă spaţii strâmte, pestilenţiale, gropi de gunoi, adieri cu pungi de plastic, bombe la colţul străzii cu coniac ieftin şi muncitori beţi, sufocare şi grupare sub un fel de slogan: toţi împreună în blocuri, şi fiecare singur între patru pereţi. Acestui oraş trist, autoarea îi opune un personaj-metaforă, Ilă, un ţăran ca aceia din emisiunile lui Grigore Leşe. Un om străvechi, cu aură temporală de dinozaur parcă, care n-a avut vreme să se plictisească nici să se sictirească, opus speciei ,,ţăranului urcat de-a sila în bloc’’ şi urmaşilor acestuia. Cu o vână descriptivă accentuată şi cu înclinaţie spre un fel de post-naturalism în observarea socialului, cartea Ioanei Bradea m-a făcut să mă gândesc că românul-orăşean de astăzi este în bună parte ca o ciupercă apărută din resturile unei istorii naţionale traumatice. Cel mult, pălăria sa saprofită şi metaforică trimite cu gândul la ,,clopul’’ de paie al lui Ilă, ţăranul care poate că subzistă, poetic, în fiecare din noi, urmaşii unui neam rural ameninţat cu dezrădăcinarea de când se ştie, fie de către migratori, fie de către cotropitori, fie de către comunişti.

    Categorie: | Autor: | Editura:

    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro