Titlu: Primele cincisprezece vieți ale lui Harry August
Autor: Claire North
Rating:
Editura: Paladin
Anul aparitiei: 2017
Traducere: Alexandra Fusoi
Numar pagini: 472
ISBN: 9786068673301

The First Fifteen Lives of Harry August a fost publicată, în original, în 2014. Scrisă de autoarea londoneză Catherine Webb, purtând pălăria țuguiată, din staniol, a lui Claire North, a fost nominalizată la premiile Arthur C. Clarke pentru cel mai bun roman science fiction și s-a bucurat de recenzii pozitive din partea editorilor de la cele mai importante ziare internaționale. The Guardian, spre exemplu, a numit-o „(...) o examinare a liberului arbitru” și, totodată, „(...) un studiu subtil asupra prieteniei, iubirii și complexității fluide a existenței” (Eric Brown, traducere proprie). Iar mie, mai ales după ce am cunoscut-o pe autoare și am avut o discuție mai mult decât plăcută și foarte plină de opinii cu ea, la Bookfest (citește interviul) mi-a venit greu să cred că a fost scrisă de ea.

Înainte să fiți șocați, crezând că o acuz pe tânăra Claire (este cu niște zile mai tânără decât mine, așadar îmi permit să ne tutuim) de cine știe ce complot – departe de mine gândul. Claire este, însă, plină de viață și cât se poate de vocală în păreri; cunoscând-o, mi-a fost dificil să o asociez cu vocea naratorului. Harry August, protagonist și narator, face o analiză plată, obiectivă și aproape complet disociată de sentimente a vieții/vieților sale, în timp ce Claire mi-a lăsat impresia unei persoane care debordează de emoții. Poate tocmai aici este ea de admirat, de fapt: în felul profesionist în care a reușit să abordeze narațiunea, fiind atât de diferită (în aparență) de personajul său. Kirkus Reviews, de exemplu, prin vocea Anei Grilo, a criticat tocmai această detașare narativă: „(...) chestiunea autenticității modului narativ și platitudinea lui Harry, ca personaj, deviază consistent cititorul de la experiența generală.”

Harry August este un kalachakra (sau un uroborian – cele două denumiri sunt folosite alternativ), o persoană care, după moarte, se naște din nou, la momentul și în locul inițiale, cu toate amintirile și experiențele din viețile sale anterioare. Până acum, nimic neobișnuit. Subiectul călătoriei în timp, al renașterii, al buclelor spațial-temporare, și multe altele conexe au fost abordate de suficiente ori în literatură pentru a nu mai suscita nici măcar o sprânceană ridicată. Doar că, în a 11-a sa viață, pe patul de moarte, o fetiță îl avertizează pe protagonist că sfârșitul lumii este mai aproape decât se credea.

În scenă intră Clubul Cronus, organizație internațională, formată din uroborieni în secolul XVIII. Datorită buclelor temporale de care se folosesc membrii săi, însă, au reușit să se ancoreze în antichitate, conferindu-și o vechime mai mare decât ar fi corect. Elitiști și cu nasul pe sus (în mare parte), îi privesc cu superioritate pe „liniari”, așa cum îi numesc pe oamenii obișnuiți. Aceștia au un set de reguli destul de relaxate și se folosesc de abilitățile lor pentru a-și trimite unii altora mesaje care sfidează cursul evident al timpului – printre care și cel referitor la sfârșitul lumii.

Un (bildungs)roman care se respectă nu poate exista fără un antagonist, fără un personaj cu care protagonistul să aibă o relație greu definibilă, plasată undeva în ceața unui în mod sigur, poate. Conceptul frenemies (prieteni și dușmani, deopotrivă) descrie cel mai bine relația dintre Harry August și Vincent Rankis. Pe scurt, Vincent dorește să se folosească de toate cunoștințele acumulate de-a lungul vieților sale de uroborian, pentru a accelera progresul tehnologic, și tocmai asta amenință să apropie sfârșitul lumii cu pași mult mai ampli decât era prevăzut.

Vincent Rankis refuză să se alăture Clubului Cronus și face tocmai ce aceștia jură să evite cu orice preț: schimbă, încet, dar sigur, cursul istoriei. Practic, Vincent informează oamenii de știință și inventatorii despre descoperiri de amploare, cu mult înainte de a le sosi timpul. Astfel, publicul ajunge să aibă calculatoare personale, Internet și căsuțe de e-mail în anii 1960. Odată cu evoluțiile tehnologice antedatate, însă, crește și nivelul poluării, iar conflictele letale se agravează, ca urmare a dezvoltării rapide a armamentului. Iar întrebarea este dacă Harry August va reuși să pună capăt acestei condamnări accelerate – și mai ales cum.

Narativul nu este punctul forte al cărții, cu siguranță. Aici trebuie să fiu de acord cu Kirkus Reviews, în special pentru acele părți de roman care prezintă, cu sânge rece, tortura și efectele sale. Implicarea personală a naratorului este minimă, deși am distins clar tocmai un sentiment care este doar sugerat pe parcurs, și anume natura sentimentelor sale pentru Vincent (discutabilă, însă prezentă). Logica și raționalitatea din spatele tezelor propuse mă depășesc; nu am analizat niciodată un roman SF din perspectiva veridicității sale și nu voi începe acum. Am înțeles că există voci critice și în acest sens, în special în domeniul obscur al condițiilor de viață și moarte ale kalachakra. Eu am luat totul ca atare. Dacă așa a scris Claire, așa să fie! O știu pasionată de fizică și alte științe ale căror simple denumiri mă depășesc, deci sigur a gândit ea o schemă.

Ce mi s-a părut cel mai fascinant, însă, a fost maturitatea excepțională din scriitură. Pentru o carte scrisă cu șase ani în urmă, deduc, adică undeva între 20 și 30 de ani, tonul și formularea mi s-au părut surprinzător de elaborate, și totuși fără a plictisi. De aici, contrastul între personalitatea afișată și vocea cărții – deși, ținând cont de numeroasele pseudonime ale lui Claire, nu se știe niciodată ce surprize îmi și ne rezervă lectura altora dintre cărțile sale!