Titlu: Registrul de gardă
Autor: Katia Nanu
Rating:
Editura: Național
Anul aparitiei: 2012
Numar pagini: 264
ISBN: 978-973-659-221-8

„Registrul de gardă e un ceaslov flendurit, gros de două degete, cu foile legate cu sfoară și coperte albastre, tocite pe margine. Daciana Popoiu are grijă de el ca de moaște. În fiecare zi, verifică cine a scris sau nu, dacă medicii au pus parafa sub cele consemnate, dacă nu cumva unele dintre amănuntele, doar aparent neimportante, ale vieții lor în secție au scăpat cuiva neobservate.”

Aparent o descriere a vieții dintr-un oarecare spital județean românesc, Registrul de gardă mi-a lăsat impresia că se vrea a fi o descriere a vieții sociale și politice a unui municipiu de județ oarecare, pentru că despre București s-au tot adunat scrieri. Spitalul descris în această carte are cam tot ce are un spital județean românesc: pacienți – de toate culorile politice și ale pielii, mai mult sau mai puțin cunoscători în ale medicinii, mai mult sau mai puțin interesați de starea lor medicală, capabili sau nu să se exprime, să interacționeze, să se integreze; medici – mai mult sau mai puțin profesioniști, mai mult sau mai puțin interesați de medicină sau de spital, mai cinstiți sau mai puțin cinstiți; aparținători, adică rude ale celor internați și multe altele, și bune și rele. Dar, la fel cum un spital are toate aceste elemente, tot așa și un oraș are și edili, și mafioți, și îmbogățiți peste noapte, și săraci, și analfabeți, etc.

Descrierea vieții sociale a unui municipiu într-un cadru cu statut medical este foarte inspirată, în primul rând pentru că boala nivelează, iar moartea și mai și. Doi bolnavi sunt la fel în fața bolii și a medicației, fie că unul e bogat, altul sărac, unul e inteligent, și altul prost. Dar reacțiile lor, dialogurile, interacțiunea cu celelalte personaje, toate astea scot la iveală caracterul intim al personajelor, partea care stă ascunsă, frica, temerile, obsesiile, capacitatea de a filozofa...

De la medicii spitalului – Virgil Tripolevici, medic anestezist, Andrei Candidu, director al spitalului, Elena Mărculescu, medic în cadrul UPU (Unitatea de Primiri Urgențe), Puiu Colceag, șeful secției de Cardiologie – la asistente – cea mai proeminentă figură fiind Monica Tripolevici, soția medicului anestezist – și până la pacienții de toate tipurile – politicieni: Deputatul – el nu are nume, doar funcție, primarul municipiului, aflat în aceeași situație, Emanoil Vorescu, președinte nanogenar al unui partid insignifiant care, la un moment dat ținea bine frâiele puterii – oameni de afaceri: Jenică Tunsu, fost buticar devenit miliardar, Gioni Poalelungi, care are „melanodermită constituțională”, după cum spune medicul anestezist și care face afaceri prin intermediul lui „fratelo”, pentru că el este președinte la Partida Rromilor – funcționari: Constantin Brandabur, „fost șef la Poliția Economică, acum notar respectat în târg” – femei în vârstă pentru care spitalul nu este decât una din stațiile finale ale unui tren ce are ca destinație viața veșnică: doamna Tanți, „bucureșteancă poposită fără voia ei într-un spital de provincie”, madam Popescu, fostă profesoară, femeie cultă a cărei singur refugiu a rămas, în spital, mica bârfă – toate personajele romanului au ceva caragialian în ele. Fie numele, fie caracterul ipocrit, fie capacitatea de a genera un sănătos umor de limbaj sau de situație. Cu o singură excepție: Pavel, un pacient paralitic, hrănit de soția lui, Matilda și care nu se poate exprima în niciun fel, nici măcar cu ajutorul pleoapelor, „fluturarea din gene” cum îi spune el. Totuși, el percepe tot ce se întâmplă în jurul lui. Și filozofează. Știe că nu mai există nicio șansă pentru el. „Mă țin la neurologie și mi-au pus icoana la cap [...], așteptând să mor. Ce se mai codesc, ce se mai ascund după deget? Asta așteaptă cu toții.” Este conștient că a devenit pentru toți o povară, că nu mai generează decât îngrijorare și regret. Totuși, mintea lui încă funcționează, eliberată parcă de povara fizicului, ea chiar evoluează: „Putrezesc pe dinafară și înfloresc pe dinăuntru”. Pavel este, probabil, cel mai contradictoriu personaj. Veridic și în același timp improbabil. Dar el oferă un echilibru romanului.

Ritmul abordat de Katia Nanu pentru acest roman este unul extrem de alert, foarte întâlnit, dealtfel, în literatura română contemporană. Capitolele sunt foarte scurte, trecerea de la un personaj la altul sau de la o situație la alta se face abrupt, iar legătura dintre cele câteva planuri ale acțiunii este, de fapt circumstanțială, nicidecum bazată realmente pe firul epic. Acest lucru nu trebuie privit ca fiind un aspect negativ, dar reprezintă după părerea mea, un punct slab al romanelor care îl adoptă, pentru că undeva se produce o ruptură. Ai senzația că citești mai mult de un roman deodată.

Este înduioșătoare reflecția șefului secției de Cardiologie din finalul cărții, atunci când este nevoit să dea un răspuns la o întrebare justificată, nu mai puțin înduioșătoare: „-Domnule doctor, ți se pare că noi facem meserie aici, sau ne prostituăm? -Meserie, fata moșului, și încă ce meserie! Cu ce avem, facem meserie în draci! Suntem buni, asta e! Altfel nu ne-am descurca. Suntem medici de front, pe criză, în situație limită, cu inima pacienților în palme, fetiță!”

Acest roman l-aș oferi la pachet cu filmul lui Cristi Puiu, Moartea domnului Lăzărescu. Cele două opere artistice descriu același fenomen, cel al delăsării instaurate în cele mai intime fibre ale sistemului sanitar de stat din România, doar că filmul e profund acuzator iar cartea este profund justificativă. De fapt, de aia o și consider valoroasă. Justifică nu doar prin acțiune sau situații, dar găsim în ea chiar și personaje care chiar se fac răspunzătoare de actuala situație: politicieni lipsiți de scrupule, pentru care tot ce contează este imaginea (a partidului, a politicienilor), afaceriști la fel de lipsiți de scrupule, care sunt în stare să deturneze chiar și fonduri care altfel ar folosi la îmbunătățirea stării spitalului și chiar și funcționari din cadrul spitalului, pentru care aspectul biroului este mai important decât restul instituției – directorul spitalului – sau pentru care meseria reprezintă doar o oportunitate pentru ascensiunea socială – asistenta Monica Tripolevici.

• Plusuri

  Un roman alert, care te ține cu sufletul la gură, presărat cu personaje tragi-comice foarte reușite

• Minusuri

  Capitolele prea scurte rup oarecum cursivitatea firului epic.

• Recomandari

  Celor care au de-a face cu sistemul sanitar de stat din România nu le-ar strica să citească această carte. Poate că ar înțelege că, practic, pentru ceea ce suntem, suntem toți, mai mult sau mai puțin, vinovați.