bookblog.ro

Trei istorii… comentate

Scris de • 7 May 2014 • in categoria

Titlu: Niveluri de viață
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2014
Traducere:
Numar pagini: 120
ISBN: 978-606-579-709-3
Cumpara cartea

„O jelesc fără complicații și la modul absolut. Ăsta e norocul și, în același timp, ghinionul meu. La început, cuvintele îmi veneau singure în minte: mi-e dor de ea în tot ce fac și în tot ce nu fac. Era una dintre expresiile pe care mi le repetam ca pe o confirmare a ceea ce trăiam. La fel cum, pe când veneam acasă cu mașina, mă pregăteam de înapoiere spunând cu voce tare: `Nu mă întorc nici cu ea, nici la ea`. La fel cum, când ceva dădea rateuri, se strica sau se pierdea, mă asiguram prin formula: `Pe scara pierderii, nu înseamnă nimic`.”

Niveluri de viață este o colecție de eseuri, interconectate în mod neașteptat, la fel de surprinzătoare precum subiectele atinse de autor.

Primul tratează un subiect istoric, acela al începuturilor fotografiei și al zborurilor cu balonul, relatând fapte mai puțin cunoscute despre sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, dar nu neapărat din cauza lipsei de documentație, cât, cel mai probabil, din lipsa de interes asupra subiectului. Noi, cei care acum călătorim cu avionul aproape cu aceeași nonșalanță cu care călătorim cu orice alt mijloc de transport, nu avem cum să ne imaginăm că „zborul cu balonul reprezenta libertatea; într-adevăr, o libertate care se gudura pe lângă două mari puteri: vântul și vremea.” În același fel ne poate scăpa faptul că zborul a fost considerat o bună bucată de vreme un păcat, „păcatul înălțimii”, după cum îl numește Julian Barnes. Simon Magul și Icar sunt cele două exemple pe care autorul le preferă pentru a portretiza pedepsirea acestui păcat de către divinitate.

„Pui laolaltă două lucruri care nu au mai fost puse laolaltă până acum. Și lumea se schimbă.” Dacă unul dintre cele două lucruri este zborul cu balonul, al doilea este fotografia. Și așa, autorul ne introduce în experiența primei fotografii de la înălțime făcută vreodată. Cine a făcut-o, în ce fel, de ce, cât timp i-a luat, etc. Toate aceste date devin subiect al eseului Păcatul înălțimii.

Două dintre personajele menționate în acest prim eseu devin protagoniști în cel de-al doilea, La același nivel, eseu care iese din zona istorică și abordează un registru mai intim, din „culise”. O poveste de dragoste relativ banală, ridicată însă la un nivel sublim de autor: un militar de carieră îndrăgostit de o actriță de carieră, rețeta perfectă pentru un dezastru emoțional. Micile amănunte (spre exemplu, el – englez, ea – franțuzoaică) sunt doar sarea și piperul acestei combinații. Dezastrul este aproape previzibil. Cele două personaje au valoarea lor istorică, iar întâlnirea dintre ele pare hotărâtă de soartă. În contextul prezentat în primul eseu, această poveste de dragoste pare să fie o continuare firească a acestuia.

Cel de-al treilea și ultimul eseu tratează o temă extrem de sensibilă, foarte neașteptată și cu totul ruptă de primele două: durerea resimțită de autor la moartea soției sale. Deși o notă de tristețe iremediabilă (vorba poetului), marchează și primele două eseuri, în care sunt descrise evenimente istorice și povești de dragoste de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, cartea trece la o temă atât de personală, precum cea din Pierderea adâncimii fără niciun avertisment, fără nicio legătură. Pur și simplu, dintr-odată, te trezești că intri în cel mai intim episod al vieții scriitorului: „Am fost împreună treizeci de ani. Eu aveam treizeci și doi când ne-am cunoscut și șaizeci și doi când a murit.” Inițial m-am întrebat dacă este chiar vorba despre un episod din viața lui Julian Barnes. Apoi am aflat că da, așa este.

Întreg acest eseu este impregnat de o tristețe radicală, totală. Inutilitatea existenței de după moartea soției sale (al cărei nume, Pat Kavanagh, nu apare nicăieri în eseu), reacțiile celor ce au cunoscut-o, precum și a celor care nu au cunoscut-o, redefinirea vieții în singurătate, toate se adună într-un front ostil celui care suferă. „Va trece, cu timpul”, sunt unii de părere. Alții „știu” (pentru că au trecut ei înșiși prin această tragedie) că este o luptă, una din care cel ce suferă va ieși mai puternic, chiar mai bun. Însă analiza lui Julian Barnes este intransigentă: „Cum aș putea să fiu un om mai bun fără ea decât cu ea?” Lucid. Fără amăgiri anestezice. „Munca întru durere”, asta consideră el că l-ar putea… exorciza? (niciodată în eseu nu folosește acest termen, totuși motivația scrierii este destul de evidentă), face să înțeleagă?, ajuta să „supraviețuiască durerii”? Această muncă devine nu un simplu concept, așa cum este pentru cei care încă nu au pășit pe tărâmul penitenței, ci un mod de viață: „Deși neplătită, nu e voluntară; deși riguroasă, nu există supraveghetori; deși minuțioasă, nu treci prin nicio ucenicie; […] Cântecul tematic al bătrâneții: Nu poți grăbi durerea.”

În analiza (căci ce altceva ar rămâne?) daunelor cauzate de pierdere se pun mai multe probleme: „Se pune problema furiei. […] pe persoana care a murit, […] pe Dumnezeu, […] pe univers.” Dar atunci când realizează că niciunul dintre prieteni nu-l înțelege, că nimeni nu pricepe că „faptul că un om a murit poate însemna că nu mai trăiește, dar nu înseamnă că nu mai există”, ajunge la concluzia că „furia poate fi canalizată împotriva prietenilor.”

Se pune apoi, „problema durerii”. În contextul dat, „durerea, la fel ca moartea, e banală și unică”, ea „reconfigurează timpul […] și spațiul”. Apoi, în comparație cu doliul (care e orizontal), „durerea e verticală – și vertiginoasă”. În ultimă instanță, ca răspuns la veșnica expresie (plină, ce-i drept, de o speranță pe care Julian Barnes și-o refuză aproape conștient) „Timpul le vindecă pe toate”, „durerea este negativul iubirii; și dacă există acumularea iubirii de-a lungul anilor, de ce n-ar exista și cea a durerii?”

Ceea ce duce – șocant, dar în același timp ca un lucru normal – la „chestiunea sinuciderii”, care „se pune de timpuriu și foarte logic”. Argumentele pro și contra devin, practic, motorul vieții, rațiunea de a exista. „Dacă n-o să pot să-mi tai un drum în viață fără ea, o să-mi tai venele.” Dar apoi apare argumentul suprem împotriva sinuciderii: dacă el moare și-și ia cu el amintirile despre ea, ea va muri pentru a doua oară. Și acest argument îi mai dă un răgaz. (Ne mai dă un răgaz, pentru că o lume fără Julian Barnes nu ar mai fi aceeași cu o lume fără Pat Kavanagh, dar cu Julian Barnes.)

Niveluri de viață este o carte atât de concentrată, încât fiecare pagină ar putea fi comentată separat pentru multă vreme. Totuși, nu o văd extinsă la nivel de roman. Deși nu sunt fan al scrierilor scurte, aceste trei eseuri m-au împlinit. Iar acest lucru mi-a lăsat o senzație complet inedită: mă simt ca un parazit care se hrănește din durerea altuia. Doar că hrana nu este efectiv durerea, ci analiza procesului de supraviețuire, a capacității de anduranță la fenomenul durerii.

  • Plusuri

    Sinceritatea autorului este dezarmantă. Deși pare să judece pe toată lumea, se judecă de fapt doar pe el, prin prisma celor din jurul lui, prin prisma furiei sale, a durerii și a solitudinii sale. Niveluri de viață este un studiu, o lecție de morală și una de umanitate.

  • Recomandari

    În primul rând le recomand fanilor autorului să nu rateze cartea. În al doilea rând, celor care au trecut prin episoade similare celui la care face referire autorul, probabil că le-ar fi de folos o astfel de lectură. Și în al treilea rând, recomand Niveluri de viață celor care doresc să citească ceva deosebit, o capodoperă eseistică.

Categorie: | Autor: | Editura:

Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Zina spune:

    Felicitări pentru această prezentare, fermecătoare și convingătoare în același timp !

    raspunde

    • Ovidiu Leonte spune:

      Mulțumesc Zina. Sper să citești cândva cartea. Din păcate nu am reușit în recenzie să arăt în ce mare măsură merită citită…

      raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro