bookblog.ro

Ultimul sufleu la Paris

Scris de • 25 October 2010 • in categoria ,

Titlu: Ultimu sufleu la Paris
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2006
Numar pagini: 288
ISBN: 973-46-0310-8

„Dragi şi neîndestulaţi convivi” într-ale literaturii, cartea Adrianei Babeţi intitulată misterios Ultimul sufleu la Paris este o culegere de articole publicate de către autoare vreme de un an şi jumătate în Suplimentul ieşean de cultură. Cu toate acestea, nu este vorba de niciun text ori de vreo reţetă de bucătărie fusion, căci, veţi vedea, ideea cărţii se mulează perfect în forma de sufleu, cu „sufl” de la suflet.

Prin urmare, nu este fusion, dar este din inimă. Şi mai ales din …artă. Căci Adriana Babeţi manifestă aici mai multe idei interesante despre gastronomie, literatură şi cultură, toate bine asezonate într-o spumă de sufle(u)/(t) plină de umor, care date toate la cuptorul unei înalte arte scriitoriceşti produc o savoare de lectură. Despre Adriana Babeţi ştim deja că este celebra autoare a Femeii în Roşu şi că face furori în amfiteatrele Universităţii de Vest din Timişoara. Ce mai tura-vura, Adriana Babeţi este un brand vestic-bănăţean exact ca griliaşul, doboştortul, cremeşul şi crempita. Dânsa se însoţeşte de o garnitură de haute culture literară şi îşi permite nişte experimente textuale extrem de reuşite implicit în această carte, care e recompusă din fragmente, iară nu din resturi.

Practic, Adriana Babeţi a fost invitată de Silviu Lupescu să ţină o rubricuţă săptămânală în gazeta mai sus numită, iar aceasta nu întâmplător, ci anume pentru că dânsa atrăsese atenţia prin fantezia livresc-gastronomică ieşită din tipare. Şi se întâmplă astfel deoarece pentru această scriitoare a găti este o artă. „Căci orice gătire e o gândire, nu? O cogitare serioasă de la cap (când alegi materia primă) până la capăt (când pui pe masă rodul trudei tale). Un prânz, de pildă, festiv, nefestiv, e ca o demonstraţie logică.” afirmă autoarea spre finalul cărţii. Dar dânsa, pun pariu că n-a stat mult să se gândească spre a ne face o perindare prin marile pagini de bucătărie începând cu Apicius şi trecând prin Dimitrie Cantemir, Ghica, Alecsandri Kogălniceanu, Păstorel Teodoreanu, Mihail Sadoveanu, Sanda Marin şi Radu Anton Roman. Căci pregătitul hranei a devenit de timpuriu act de civilizaţie, ştiinţă, artifex şi meşteşug, inovaţie şi şlefuire a experienţei dospite, toate la un loc. Şi nu doar aici ni se reaminteşte că a găti este un act de cultură şi că deopotrivă istoria gastronomică a unui popor atestă şi sprijină alte istorii ale acestuia. Pe principiul: spune-mi ce-au mâncat strămoşii tăi ca să îţi spun cine eşti. Legat de strămoşi, Adriana Babeţi dovedeşte inteligente linkuri între tradiţia romană care s-a păstrat mai mult în tratate decât în faptele de hrănire ale românilor şi prezentul românesc insuficient conturat gastronomic. În ce priveşte Vestul României şi Banatul, autoarea ilustrează tradiţiile locale care proslăvesc un anumit tip de prânz duminical în care supa cu tăieţei e sfântă ca şi rasolul cu sosuri dulci-acrişoare. Adriana Babeţi face cu acest prilej minunate incursiuni în albumul cu amintiri personale care de fapt arată curat, ordonat şi provocator al simţurilor ca un şpais (cămară n.n.) bănăţean. Am avut cu acest prilej orgoliul satisfăcut observând că mă leagă de această scriitoare nu doar dragul de literatură şi nu doar zona geografică, nu numai admiraţia pentru scrierile sale, ci şi preferinţa pentru ardeiul iute şi pentru madlena unei copilării la ţară când, în grabă, înşfăcam o felie de pâine neagră cu un strat subţire de untură de porc presărată cu boia şi fugeam în grădină sub măr. Nimic sofisticat, dar atât de proustian, hein?

Cât priveşte referinţele la Franţa cea dulce şi savuroasă, acestea fac cealaltă jumătate a cărţii. Adriana Babeţi ne face dovada vie că bucătăria noastră modernă (citeşte: ultimele două secole) se leagă precum modele saloanelor de altădată de influenţa franceză şi deci de prima şi cea mai complexă bucătărie mondială. Nu se poate contesta că există insinuată în noi o exigenţă a gusturilor culinare şi artistice datând din acea epocă a întâilor juni plecaţi să studieze la Paris. Dragostea de Franţa a acestei scriitoare este ilustrată înspre finalul cărţii când ne este istorisită o lună de şedere&huzur intelectual şi gastronomic la Paris. Atunci, Adriana Babeţi era mai să-şi dea suflul, iar nu sufleul, preparându-şi un şodou, fapt biografic autentic. Rămâne să descoperiţi dumneavostră ce şi cum. Dar până atunci aş vrea să nu uităm că bucătăria franceză a revoluţionat gustul şi cultura mondială tocmai pentru că a ştiut să realizeze asezonarea şi osmoza aromatică perfectă dintre savoir şi saveur. Asta ne propune până la urmă Adriana Babeţi: să savurăm viaţa chiar şi în părţile ei usturătoare, iuţi, neprevăzute ori incandescente. Şi dacă acestea toate ar trebui să poarte un nume, termenul adecvat trebuie să fie ceva între ars coquinaria şi ars vitae, răspuns lăsat de mine în aşteptarea cititorilor interesaţi.

    Categorie: , | Autor: | Editura:

    Citeste cele 8 COMENTARII si spune-ti parerea!

    1. Periplul literar, atat de bine pus in paginia, care trece precum mirosul mancarurilor de la tara proaspat gătite, dintr-o odaie in alta, de la buche la preparat gastronomic imi aduce aminte de literatura regretatului Radu Anton Roman.

      raspunde

      • anca giura spune:

        Ai făcut o deducţie gourmet, intelectualiceşte vorbind.:) Căci, da, şi despre regretatul R.A.R. se povesteşte în carte…

        raspunde

    2. cristian.sirb spune:

      Proustiană ar fi amintirea și iscarea unui roman dintr-o madlenă. Nu consumul în sine. :)

      Țin neapărat să precizez, că altceva nu am ce băga de vină, că în Vest, adică aici unde ne ducem noi traiul, bucătăria franceză nu prea a avut loc decât bine strecurată mai întâi prin sitele celei habsburgo-maghiare. Sunt suficiente feluri de mâncare, mult mai gustoase decât insipidele meniuri franțuzești, moștenite de la vechea stăpânire. Oricum, haute-cuisine e pentru degenerați.

      Iar „întâii juni” din arealul ardelean au plecat la studii la Viena și la Berlin (chiar la Roma!), nu atât la Paris. Să nu amestece doamna A. Babeți lucrurile chiar așa!

      Încă o precizare, tot în tonul și litera regretatului R. A. Roman: nu există o „bucătărie românească” unitară, ci mai multe bucătării, pe regiuni. Exact cum e felul oamenilor care populează această țară, diferiți de la o zonă la alta.

      raspunde

      • anca giura spune:

        D-na Babeţi nu amestecă lucrurile defel, le pune doar într-o justă lumină. Dânsa pomeneşte multe şi despre influenţele austro-ungare. Eu sunt cea care nu am detaliat totul ca să rămân în dimensiuni textuale rezonabile pentru o recenzie.

        Cât despre bucătăria românească in corpore opinia mea e următoarea: e minoră şi eclectică. Autoarea cărţii de mai sus o sugerează cu duioşie uneori, dar eu o afirm de-a dreptul. Din cât vânat a avut ţara asta, mi-ar fi plăcut să rupem gura Europei cu gastronomia aferentă, dar nu s-a întâmplat… Şi nici cu altele. Deh, gastronomia rămâne act de cultură, noi nu cu asta(asta=cultura, carevasăzică) ne-am bătut capul până pe la Şcoala Ardeleană şi ,ulterior, Dacia literară…:)

        raspunde

    3. Zina spune:

      Nu am citit nimic de Adriana Babeti, dar prezentarea cartii ma determina sa o caut in librarii. Mai ales ca iubesc Parisul si supa cu taietei de casa …

      raspunde

    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro