bookblog.ro

Un Gorbaciov sentimental

Scris de • 25 July 2014 • in categoria

Titlu: Amintiri. Viața mea înainte și după Perestroika
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2013
Traducere:
Numar pagini: 656
ISBN: 978-606-686-477-0
Cumpara cartea

„Din cei 80 de ani ai vieții mele, 42 i-am petrecut în ținutul Stavropol, iar ceilalți – în Moscova. Stavropolul, regiune de la poalele Caucazului, se află la intersecția multor civilizații, culturi și religii. Istoria lui diversă mi-a stârnit întotdeauna interesul.” Așa își începe unul dintre coloșii istoriei contemporane cel mai intim volum de amintiri pe care l-a scris, despre care explică în Lămuriri: „Ea [scrierea] se deosebește de toate celelalte cărți ale mele. Nu este un volum de memorii – memoriile mi le-am scris cu mulți ani în urmă – deși există în ea pagini memorialistice. Aici nu am urmat însă strict ordinea cronologică a evenimentelor. Cartea nu e nici roman, nici măcar relatarea unor fapte istorice reale. Este povestea vieții noastre împreună, așa cum am scris-o eu.” Iar când spune împreună se referă la el și la soția lui, eleganta primă doamnă a Rusiei, Raisa.

Volumul de față este, de fapt, mult prea politic pentru ceea ce declară autorul în aceste Lămuriri. Practic, din când în când pare a uita despre ce s-a pornit să scrie. Indiferent ce cauți atunci când citești, sunt capitole întregi când uiți de Raisa Gorbaciova sau de fiica lor. Pur și simplu în capitolele respective Mihail Gorbaciov reintră în labirintul politic pe care în final a reușit să-l dărâme, în drumul său prin el.

Mihail Gorbaciov este un om care nu are nevoie – cel puțin în contextul actual și în perioada aceasta, când ne este contemporan încă – de niciun fel de prezentare. El este ceea ce este, a făcut ceea ce a făcut și acum reprezintă ceea ce reprezintă. Spuneam la început că este un colos al istoriei contemporane. Cui i se pare exagerată formularea, să se gândească doar la milioanele de oameni care au murit pentru ca o mână de alienați să instituie, în estul Europei și în alte părți ale lumii, un regim politic aberant, pe care acest om, aproape de unul singur, într-un timp atât de scurt, încât pare imposibil, l-a înlăturat.

Chiar dacă nu a urmărit desființarea Uniunii Sovietice – de care, potrivit spuselor lui, nici măcar nu este el responsabil, ci Boris Elțîn – sau căderea regimului comunist, cu siguranță a vrut relaxarea politicii externe a țării și încheierea războiului rece, cu siguranță a vrut să ofere o autonomie mai mare sovietelor, așa cum și-a dorit cu adevărat să ofere oamenilor libertate de exprimare, o mai mare putere de control asupra deciziilor care sunt luate în numele lor. Că a vrut să facă aceste lucruri, poate nu este chiar atât de spectaculos: au mai fost oameni care au vrut, în decursul istoriei Rusiei (Lavrenti Beria era un om în care mulți își puseseră speranțe de relaxare a regimului, dar pe care Nikita Hrușciov l-a asasinat pentru a pune mâna pe putere, la fel cum mulți își puseseră speranțe și în Iuri Andropov și în Constantin Cernenko, cei doi lideri care l-au precedat pe Gorbaciov, dar care au murit la mai puțin de doi ani, fiecare, de la preluarea puterii). Ceea ce îl deosebește pe Mihail Gorbaciov de ceilalți și ceea ce face ca povestea lui să fie spectaculoasă cu adevărat este faptul că el a și reușit să facă toate acestea. Și chiar dacă volumul Amintiri nu descrie pas cu pas și în amănunt urcarea lui în ierarhia politică, măcar amintește câteva momente cruciale din cariera sa.

Totuși, centrul acestei cărți este viața lui intimă. Deși în paginile ei apare în permanență activitatea lui politică – și cum altfel, până la urmă el a fost un om politic prin excelență – autorul face mai mult referire la ea prin prisma impactului pe care l-a avut asupra vieții sale familiale. Și, aproape jumătate din carte este dedicată relației sale cu Raisa Titorenko, cea care i-a devenit soție în 1953 și pe care Rusia și lumea avea s-o cunoască drept Raisa Gorbaciova. Dar atât Rusia, cât și lumea – și evident, Istoria – avea să o mai cunoască drept întâia primă doamnă a Rusiei cu care soțul ei s-a afișat la toate întâlnirile oficiale și pe care a luat-o în toate călătoriile sale. Și mai aveau s-o cunoască drept una dintre cele mai elegante prime doamne, dar și ca o primă doamnă activă politic, care se trăgea dintr-o familie a cărei legături politice cu Moscova aveau să-l favorizeze pe Mihail Gorbaciov mai târziu.

Dar autorul nu prea pomenește despre toate acestea în volumul de față. După cum spuneam, politica este nelipsită din paginile lui, însă Raisa Gorbaciova este soția la care se întorcea în permanență, căreia în permanență îi împărtășea temerile, care se implica în viața lui politică doar atât cât el să-și depășească anxietățile și complexele. Imaginea care se formează în mintea omului de rând atunci când vine vorba despre un om ca Mihail Gorbaciov are tendința de a înlătura partea umană. Pentru miliarde de oameni din întreaga lume, el este liderul politic al Uniunii Sovietice care a pus capăt regimului comunist, care a redat statelor din componența ei libertatea și care a înființat cele mai interesante concepte politice ale secolului XX, Perestroika și Glasnost. Dar dincolo de această imagine, omul Mihail Gorbaciov se dovedește a fi la fel ca noi, ceilalți. Obosește, iar ca să se odihnească, are nevoie de somn. Flămânzește, iar ca să se sature, are nevoie de mâncare. Se sperie, iar ca să își depășească spaimele, are nevoie de un om de încredere lângă el – și aici intervine soția sa. Mai mult chiar, omul Mihail Gorbaciov este definit, poate mai mult decât oamenii obișnuiți, de relația cu soția lui, datorită sprijinului pe care ea i l-a oferit. Raisa Gorbaciova nu a fost doar o soție și o mamă iubitoare. A fost o femeie extrem de inteligentă, fiind licențiată în filozofie la Universitatea de Stat din Moscova (spre deosebire de ultima primă doamnă a României comuniste, care avea titluri peste titluri, însă toate obținute fără niciun merit real).

Momentele vieții de familie descrise de Mihail Gorbaciov în volumul Amintiri sunt impresionante. Felul în care a cunoscut-o și a curtat-o pe Raisa, riscurile pe care le-a presupus nașterea Irinei – doctorii le-au recomandat celor doi soți să nu aibă copii, deoarece o sarcină și o naștere ar fi putut-o omorâ pe Raisa – precum și temerile, emoțiile prin care trec cei doi în perioada extrem de tumultoasă pe care au petrecut-o în Moscova, sau entuziasmul cu care cei doi preiau copleșitoarea funcție de conducători ai Uniunii Sovietice, toate acestea creează o imagine absolut inedită a cuplului Raisa și Mihail Gorbaciov.

  • Plusuri

    Amintiri. Viața mea înainte și după Perestroika este un volum impresionant, o carte care scoate în evidență umanitatea lui Mihail Gorbaciov, pe care lumea îl percepe – și îl va percepe, probabil, întotdeauna – mai mult prin prisma activității lui politice. Deși oarecum apologetic, volumul nu încearcă să ascundă greșelile pe care le-a făcut omul politic Mihail Gorbaciov, sau omul de familie – tată și soț – Mihail Gorbaciov. Sinceritatea lui este dezarmantă.

  • Minusuri

    Cartea este ușor apologetică – după cum spuneam – iar unele evenimente politice descrise sunt destul de controversate. Autorul le prezintă cu pretenția că versiunea aceasta este cea adevărată, însă la fel fac și oponenții săi politici, cum ar fi Boris Elțîn, care și-a scris și el memoriile.

  • Recomandari

    Volumul de față acoperă o perioadă foarte controversată din istoria Rusiei. Așa cum spune Adrian Cioroianu în Prefață, „Românii – alături de maghiari sau bulgari, polonezi, germani, cehi, slovaci sau baltici și nu numai – ar trebui să știe mai multe despre omul care a închis acest capitol al vieții lor de stat. Numele lui a fost Mihail Sergheevici Gorbaciov”. În consecință, îl recomand celor care chiar vor să știe unele lucruri despre ultimul lider politic al Rusiei Sovietice, dar și celor care vor să afle cum a fost omul din spatele liderului.

Categorie: | Autor: | Editura:

Citeste cele 4 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Florin spune:

    Profesorul american Ted Anton, cel care a instrumentat cazul uciderii lui Ioan Petru Culianu (a se vedea „Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu”), afirma la un moment dat că nu a spus în carte decât ceea ce i-au permis avocaţii săi, pentru că, ce e prea mult, nu survine intereselor FBI. Similar, şi Gorbaciov în cartea sa nu a spus decât atât cât a putut, în sensul de cât i s-a dat voie. Prin urmare, cartea poate fi considerată frumoasă, dar incompletă. Desigur, şi „apologetică”.
    Îmi amintesc că exista, cu mulţi ani în urmă, o mentalitate larg răspândită printre români (deşi internetul era o raritate), cum că Gorbaciov fusese „racolat” de Occident, în vizita sa din Marea Britanie (în 1984), pentru a deveni mijlocul prin care să poată fi răsturnat comunismul, lucru care s-a şi întâmplat printr-un aşa-zis act de „implozie”. Cert este că reţeta „imploziei” nu este nouă în istorie (ne amintim, fireşte, de Calul troian), ea fiind repetată şi în cazul evenimentelor de la 11 septembrie 2011 de la New York, după câte se pare.
    Dincolo de sfera geopoliticului, mă întreb, însă, dacă nu cumva şi umanitatea lui Gorbaciov este trucată, atât timp cât el se consideră, oficial, ateu. Poate exista ceva uman în afara relaţiei cu un Dumnezeu, oricare ar fi el?

    raspunde

  2. Ovidiu Leonte spune:

    Avocații, editorii și multe alte autorități ar putea cenzura o carte (a se vedea Niciun pericol, de Robert Baer – http://www.bookblog.ro/recenzie/din-nou-despre-declinul-cia-o-privire-asupra-renuntarii-la-lupta-impotriva-terorismului/).
    Ideea că Gorbaciov ar fi racolat de occident era – și încă este – larg răspândită în lume, nu doar în România. Lumea s-a așezat în acest moment în așa fel, încât și eu înclin să cred anumite intervenții, chiar dacă nu pe filiera Gorbaciov…
    Pe de altă parte, nu văd – sincer chiar nu reușesc să înțeleg – legătura dintre umanitate și Dumnezeu. Cele două noțiuni se exclud, sau cum? Asta ar fi o idee cam absurdă… Eu nu mă consider, ci chiar sunt ateu (în sensul că nu accept viziunea despre divinitate a niciunei religii, respingând tot ce ține de culte), dar nu cred că pot fi considerat lipsit de umanitate. Știu că la mine nu se pune problema, pentru că eu nu am prăbușit un imperiu, totuși…

    raspunde

  3. Florin spune:

    De acord, Ovidiu, în privinţa „autorilor” cenzurii, cu o implicare mai mare sau mai mică, funcţie de context. De acord şi cu supoziţia „intervenţiilor”, ba chiar şi a intervenţiilor în cadrul intervenţiilor, dacă este să mă exprim tautologic. Desigur, nu am precizat că ideea racolării lui Gorbaciov era răspândită în întreaga lume, dar nici nu am negat-o. Şi e firesc să fie aşa, adică „larg” răspândită, întrucât noi, românii, am preluat-o din afară. Dacă a fost sau nu a fost aşa („racolat”), sau a fost într-o anumită măsură, e greu de probat ca adevăr istoric, dar indicii sunt multe. De exemplu, faptul că înainte de 1989, Gorbaciov se întâlnea în secret cu liderii Comisiei Trilaterale. Faptul că ulterior a devenit membru al Clubului de la Roma nu cred că este, iarăşi, deloc întâmplător.
    Asupra chestiunii „umanităţii”, însă, ne situăm cumva pe poziţii diferite. Legat de acest antagonism, nu îmi propun o polemică, deşi pot să-mi susţin argumentele mele într-o discuţie civilizată. Nu ştiu dacă este cazul aici să discutăm despre evoluţionism, panspermie sau creaţionism. O putem face oricând şi oricum. Ori despre faptul că însăşi ultimele descoperiri ştiinţifice din biologie, chimie şi fizică (în special fizica cuantică) duc tot mai mult la concluzia că viaţa pe pământ nu a apărut pur întâmplător, ci ea se datorează unui Creator. (De) Altfel, toată discuţia este reductibilă la dilema lui Voltaire: „Universul mă încurcă/ Şi nu pot gândi măcar/ C-ar putea exista ceasul/ Fără de ceasornicar”.
    În fine, eu văd o strânsă legătură între umanitate şi Dumnezeu. Iar noţiunile nu se exclud nicidecum, ci se includ. Bănuiesc că ai vrut să spui „includ” şi nu „exclud”, pentru că, altfel, te contrazici, Ovidiu; fraza ta nu ar avea logică: „… nu văd […] legătura dintre umanitate şi Dumnezeu. Cele două noţiuni se exclud, sau cum? Asta ar fi o idee cam absurdă…”. Aşadar, înţeleg că ai vrut să spui că ţi se pare absurd că eu văd o legătură nemijlocită între a fi uman şi a crede în Dumnezeu. Altfel spus, ţi se pare absurd ca un ateu să fie lipsit de umanitate. În ce mă priveşte, da, eu cred că un ateu pur este oarecum lipsit de umanitate şi nu iau umanitatea numai în sensul de bunăvoinţă, bunătate, omenie etc., ci de umanitate în sensul omului de a se jertfi pentru celălalt semen al său. A fi uman întru Dumnezeu înseamnă a nu accepta să ucizi nici măcar un om. Ideea este că eu nu cred că tu eşti un ateu pur (deşi spui că eşti ateu), cu alte cuvinte, nu cred că eşti lipsit de o anumită umanitate, ceea ce şi tu crezi. Putem să discutăm şi aici infinit, dar vreau să revenim la cazul nostru, adică la Gorbaciov, pentru că eu consider că un lider politic ateu poate fi periculos pentru umanitate. Şi însuşi Gorbaciov nu poate fi absolvit de vina de a fi curmat vieţile a mai multor oameni, lucruri evidente cel puţin în aşa-zisa sa intenţie de a păstra Uniunea Sovietică pe ultima sută de metri.
    Statistic vorbind, trebuie să recunoaştem că cel mai mare flagel din istoria omenirii, flagel făcut de om împotriva omului, cel puţin dacă luăm ca referinţă cercetările lui Stéphane Courtois, a fost Gulagul. Dar avem şi mărturia lui Soljeniţîn. Gulag care s-a format pe calapodul ideologiei comuniste, cu Lenin (un ateu) în frunte. Dacă-i luăm numai pe Stalin şi Mao, tot doi atei, comunismul a dat cei mai sângeroşi lideri din istorie.
    Nu aş vrea să mai fac decât o referire la comunism, şi anume la Dostoievski, pentru că el a prezis cât de inuman avea să fie comunismul. În plus, în romanul său „Demonii” (roman pe care, în prima sa intenţie creativă, Dostoievski l-a numit „Ateismul”), el explică foarte bine de ce „a fi ateu” înseamnă să fii „lipsit de umanitate”. Personajul cel mai concludent în acest sens este Kirillov, care conchide că a fi ateu înseamnă să te faci tu propriul tău dumnezeu, adică să ai libertatea să ucizi pe cine vrei, considerând că faci un lucru bun, şi mai ales să te ucizi pe tine însuţi: „Dacă nu există Dumnezeu, atunci eu sunt Dumnezeu. […] Dacă Dumnezeu există atunci totul e în voia lui, şi din această voinţă eu nu pot ieşi. Dacă nu există, înseamnă că totul este în voinţa mea, şi eu sunt dator să-mi afirm voinţa supremă absolut liberă. […] Cine îndrăzneşte să se sinucidă, acela este Dumnezeu”. În contextul de mai sus, a fi „lipsit de umanitate” înseamnă a fi împotriva umanului, a face crima umanului ca potenţialitate.

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro