bookblog.ro

Un supeu al tragediei

Scris de • 19 December 2017 • in categoria

Titlu: Supa de la miezul nopții
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2017
Numar pagini: 319
ISBN: 978-973-46-7176-2
Cumpara cartea

Marta Petreu scrie cu suflet, în deplină cunoștință de cauză a sentimentelor și trăirilor feminine. Mie îmi era un autor necunoscut, pe lângă cărțile căruia treceam mereu cu o anumită doză de reticență. Doar odată cu sosirea mea la București am resimțit acel val imens de talent al autorilor români contemporani. Am decis să încep lectura într-o zi cu ploaie și cred că fundalul a fost mai mult decât potrivit, deoarece romanul Supa de la miezul nopții este unul înnorat, cimentat într-o stare de patetism și jalnic destin.

Personajul central, Marc, un afemeiat obsesiv cu înclinații maniacale, care profesează onorabilul statut de medic, trece printr-un șir de dezamăgiri amoroase, părăsindu-și prima soție, Maria, pe motiv că aceasta nu îi dăruise prunci. Se îndrăgostește de o tânără rezidentă, Pauline, care cu buzele sale strident rujate și căciulița verde îi răpește toate simțurile. Din acest moment viața lui o ia de-a valma, ascuțindu-i și mai mult o ură latentă față de femei, pe care le cataloghează drept necinstite. Unele comportamente demențiale, cum ar fi tentativele sale zadarnice de a o lăsa gravidă pe Pauline, par să ajungă în extreme, dincolo de înțelegerea firească a lucrurilor.

Cu toate că își atinge acel scop de a deveni tătic și are o iubire înăbușitoare față de Dudu, așa cum o dezmiardă pe Olguța, fiica sa, fericirea lui este de scurtă durată. Pauline îl părăsește pentru un diplomat belgian, urmându-și destinul, despre care spune că însăși mama i l-a făurit atunci când i-a adăugat acel e în capăt de prenume. Urmează un divorț rușinos pentru ego-ul lui Marc, fapt care îl frustrează și mai mult, dar în urma căruia obține custodia fiicei sale, dându-i o palmă morală fostei soții, care, la drept vorbind, în ciuda mendrelor sale feminine, era victima unei violențe psihologice și fizice de durată.

Cea mai importantă pradă însă, a fost Todora, o fată care a căzut în mrejele unei înțelegeri meschine dintre Marc și un vecin de-l lui, domnul Seszet, cel care visa să îi despartă pe fiul său și această domnișoară. Todora, care în virtutea vârstei și a stărilor de suflet, era încă un copil, cade în brațele unui bărbat meschin, care își varsă năduful frustrărilor, administrându-i fără limită ofense, bătăi și violență sexuală. De fapt, întregul lor mariaj începe cu un viol, fulminanța căruia o ia prin surprindere pe Todora, care se trezește aproape fără voie, prinsă într-un mariaj nevolnic.

Todora este victima perfectă, care doar lăuntric se poate echilibra, iar în raport cu soțul posesiv este mereu gata să incaseze o lovitură în plin. Desigur, cu trecerea timpului în ea se formează o imunitate dozată, dar care nu este suficientă pentru a ieși dintr-un cerc vicios.

Această capcană în care sunt prinse destinele a trei oameni - în cazul fiecăruia este vorba despre o traumă - îi ține strâns ancorați unul de celălalt, de parcă toxicitatea lor comună le-ar alimenta forțele vitale .

Cartea Martei Petreu este plastică, fapt denotat de metaforele și limbajul artistic cu care este înțesat. De exemplu, replica lui Marc: „Totdeauna mi-au plăcut femeile cu gură mare. Asta are o gură frumoasă, am admis.” sau „Era elegantă cum o femeie cinstită nu putea fi.”

Confidențele pe care autoarea le pune pe seama personajelor mi se par absolut umane, lipsite de orice fel de siropozitate. „Când vrei să ascunzi ceva de toată lumea, cel mai bine este să ascunzi chiar de tine. Încui totul într-un colț, dosești bine totul, și-apoi ocolești locul, uiți de el.”

  • Plusuri

    Mi-a plăcut în mod deosebit cum autoarea a dezvăluit stările emoționale ale personajele, de la infantilitatea Paulinei până la furibunda existență a lui Marc, toate s-au împletit într-un alert tango, numit destin. Am apreciat maniera în care romanul s-a transformat dintr-o spovedanie într-o cronică dureroasă de familie.

  • Recomandari

    Recomand această carte ca o modalitate de studiere a unei axe sociologice incorecte, o veritabilă și artistică analiză a familiei române postbelice.

Categorie: | Autor: | Editura:

Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

  1. Stefan spune:

    Este un roman feminin. Un roman de dragoste, în care altceva nimic nu prea contează sau sunt simple ingrediente pentru o culoare de fundal: anii de dinainte de revoluție, greco-catolicii și trecerea frontierei, o groază de oameni puși pe fugă în afară sau deja plecați. Cam atât.
    De fapt, subiectul este simplu: la Cluj, un tânăr medic ambițios, ”care n-are nimic de spus omenirii”, preocupat doar de sine însuși, e convins că el poate totul, că nimic nu-i stă în cale când vrea să obțină ceva: ”eu când vreau ceva, obțin” (55), cam afemeiat: ”eu am vrut să trăiesc, să mă distrez, să le fac fericite pe toate. Le-am fericit și consolat pe toate…” (57) se căsătorește odată, a doua oară, a treia oară, într-o succesiune rapidă de întâmplări, de jocuri ale dragostei și întâmplării, dar cu un accent mai degrabă pesimist pe probleme, rupturi, resentimente, ajungând uneori chiar până la limită, la scene oribile, descrise naturalist, de gelozie și răzbunare. Se spune cel mai adesea că dragostea este frumoasă. Dar aici nu-i. Este vorba mai puțin de dragoste cât mai degrabă de relațiile, adesea foarte complicate și dramatice, dintre bărbat și femeie – monogamie serială i-ar spune sociologii, dar nici asta nu e valabil întotdeauna -, mai degrabă valabilă pentru zilele noastre decât pentru anii 60-70 ai secolului trecut.
    Mai interesantă este construcția romanului, ce curge într-un ritm alert, întocmai ca un roman polițist. Cu atât mai mult cu cât personajele principale mor sau sunt în prag de moarte. Medicul moare stupid într-un accident de mașină – de fapt viața lui închinată mai degrabă aventurilor sentimentale e pe sfârșite și autoarea nu prea întrevede o continuare a ei, iar cea de-a treia soție, pictoriță, dar și asistentă medicală cu intermitențe, are o boală neurologică incurabilă cu sfârșit previzibil. Deci, romanul trebuie să se termine. Apoi, cronologia este cel mai adesea neglijată, înlăturată… într-o succesiune de scene aproape cinematografice, de amintiri, reluări, întâmplări reale, uneori greu de urmărit. Interesantă este și reluarea acelorași scene, povestite și repovestite din perspective diferite, de personaje diverse, dar procedeul, surprinzător la început, devine obositor prin repetare și prin diferența prea puțin pronunțată.
    Ar mai fi de amintit regionalismele transilvănene care abundă în roman, savuroase și cu rost – în cazul vizitelor la țară a personajelor, mai fără rost atunci când e vorba de intelectualii Clujului. Dar și limbajul, fluent, curgător, colocvial, în care autoarea, printr-unul dintre personaje, afirmă răspicat: ”ca să fiu exactă și vulgară, mizerabilă și trivială, de un prost gust cât casa… am dreptul la luxul acesta, al trivialității exacte” (191). E adevărat, Marta Petreu e profesoară universitară, pe deasupra la filozofie, așa că ”are dreptul”, mai exact: așa e la modă acum în democrație și ea își permite. Dar eu cred cu tot dinadinsul că romanul ei ar fi avut numai de câștigat omițând toată trivialitatea asta obscenă care abundă, saturează, zgârie.

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro