0
Autor: Oliver Goldsmith
Rating:
Editura: ALL
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Paul B. Marian
247 pagini
ISBN: 973-569-812-9


Cei care au citit Dickens, Brontí« sau Austen sunt familiarizaţi cu numele romanului de faţă prin referinţele pe care le fac autorii. Dacă în ziua de azi Ulise sau Don Quijote sunt romane pretins citite de toată lumea, pentru Victorienii din secolul 19 Vicarul din Wakefield era textul care era mai mult citat decât citit.

Acţiunea se focalizează pe familia preotului Primrose, din cătunul Auburg - reprezentant aparent al unei lumi idilice, în care nimic rău nu se poate întâmpla. Urmează apoi a fi prezentate toate acele mici detalii, mici evenimente care alterează seninătatea atmosferei.

Totul este prezentat într-un ritm lent, linear, ca şi cum ai asista la mai multe predici ale personajului. Fiecare eveniment minor este analizat din prisma celor mai mari principii morale, fiind făcut să vădească anumite calităţi pe care ar trebui să le posede fiecare individ.

Intenţia autorului este clar aceea de a ne pune faţă în faţă cu inocenţa unui personaj căruia i se joacă feste şi de a cărui bunătate se profită. Desigur, lipsită de aventurile şi de multe altele obiceiuri cavalereşti, aş putea spune că atitudinea vicarului este una donquijotească. Probabil tocmai funcţia în care este învestit şi omiterea comportamentelor de care vorbeam mai devreme reduc din absurdul şi ridicolul care ar fi putut să se abată asupra personajului.

În afara lui Primrose, restul personajelor sunt construite dupa tipí­cul epocii care este descrisă, fără a ieşi în evidenţă cu nimic altceva. De menţionat sunt doar concluziile pe care le trag, în mod firesc, de pe urma acţiunilor proprii sau a intrigilor la care sunt martori, concluzii care de celele mai multe ori vădesc o fineţe a gândirii. Astfel, pentru cei curioşi, aceasta este o bună ocazie de a fi observatori ai spiritului uman.

Defectul pe care îl găsesc cărţii este acela că are un efect de piesă de teatru prea bine regizată. Coincidenţele sunt mai mult decât evidente şi ar fi nevoie de o doză mare de încredere pentru a le putea considera credibile pe unele dintre ele. Linia dintre bine-intenţionat şi absurd este una foarte subţire, la fel ca şi cea dintre un deznodământ fericit şi unul previzibil. Astfel satira (ne)intenţionată a autorului devine una care te face doar să te întrebi de ce în viaţa reală nu se poate întâlni un astfel de om.

În ansamblu, totuşi, atmosfera cărţii este una calmă, plăcută, ce reprezintă o ieşire numai bună din agitaţia cotidianului pentru firile visătoare ce încă mai cred în valorile înalte.

Scris de Silvia Grădinaru