bookblog.ro

Violonista

Scris de • 7 March 2013 • in categoria

Titlu: Violonista
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2012
Traducere:
Numar pagini: 476
ISBN: 798-606-8551-47-9
Cumpara cartea

„Ce vrusese să facă? Să se împrietenească într-un fel cu nomazii? Să se asigure ca au rădăcini comune în triburile de nomazi care au sosit în Europa din regiunea Punjab în secolul al XIV-lea? Să confirme că există posibilitatea ca locul ei să fie cu ei, nu cu familia Rookfield? Își dă seama cu uimire că, în cele din urmă, nomazii nu sunt atât de diferiți de familia Rookfield. Semnele distinctive – decorul, mâncarea, accentul, atitudinea – nu pot sau nu trebuie să se amestece. Dar ambele familii cred în propria istorie; ambele au problemele și mândria lor; și ambele încearcă să se bucure cât mai mult de ziua de Crăciun.”

Cumpără titlul în engleză

Romanul Jessicăi Duchen este o simfonie literară cum nu multe opere se pot lăuda că sunt. Are chiar, la fel ca și simfoniile, patru părți (aproximative). Prima parte, un allegro, prezintă într-un mod alert copilăria sau tinerețea timpurie a personajelor principale, care sunt exponenții unei familii de țigani unguri, „muzsikás cigány”, și anume Mimi - o foarte cunoscută violonistă a perioadei interbelice - și Karina, nepoata sa - care deși îi moștenește talentul deosebit, este acum doar profesor de vioară, ea hotărând, la scurt timp de la nașterea fiului său, să se retragă de pe scenă – împreună cu părinții acesteia. Soțul și cea mai bună prietenă a Karinei, Lindy, fac parte din familia britanică Rookfield. Cele două fete au trăit împreună încă din copilărie, iar prietenia dintre ele pare de nezdruncinat. Se cunosc foarte bine și se destăinuie foarte intim una alteia.

Mimi a suferit o comoție care a forțat-o să se retragă de pe scena muzicii simfonice, Julian, soțul Karinei chiar considerând-o moartă (își clasifică CD-urile cu muzică în funcție de anumite caracteristici din stilul interpretativ al soliștilor, dar împărțirea primordială este: interpreți în viață și interpreți decedați; Mimi Rácz era în cea de-a doua categorie până când Karina îi spune că ea trăiește). Părinții Karinei, Erzsébet și Dénes, păstrează o bizară tăcere asupra câtorva chestiuni care privesc copilăria și adolescența lui Dénes și anume perioada dinainte de emigrarea din Ungaria comunistă, fuga efectivă din țară și vioara, o Nicólo Amati, pe care Mimi, mama sa, o avea la momentul emigrării. Julian, un avocat de succes, implicat direct în afacerile Ministerului Transportului din Marea Britanie este, după cum spuneam, descendentul familiei cu titluri nobiliare Rookfield, care însă „își pierduse locul din Camera Lorzilor din cauza reformelor din 1999”. Acesta nu percepe trecutul bunicii soției sale ca pe altceva decât un fapt divers interesant. Lui Jamie, fiul Karinei și al lui Julian, în vârstă de 7 ani, i se pregătește un viitor măreț, care însă începe cu exilarea sa la o școală-internat de genul celei la care a învățat și tatăl său.

Partea a doua a romanului, un andante, începe să o prezinte pe Mimi Rácz în perioada copilăriei ei. Norocul care a dat peste ea atunci când doctorul Frankl a observat virtuozitatea micuței țigăncușe, a ridicat-o din mizeria traiului pe care-l ducea în sânul familiei de „muzsikás cigány” și a propulsat-o direct în lumea numelor grele din muzica simfonică a începutului de secol XX. În afară de relația pe care o are cu compozitorul (inventat de Jessica Duchen) Marc Duplessis, Mimi Rácz ia masa cu Belá Bártok și îi întâlnește pe Rahmaninov. Împreună cu Bártok cântă Suita de dansuri populare românești, scenă care dă o savoare absolut unică romanului: să interpretezi orice operă în acompaniamentul compozitorului însuși pare un vis. Iar Mimi a avut parte de împlinirea lui.

Tot în această parte apare Rohan, alternativa Karinei – cu cultură muzicală și talent de violonist – la soțul ei. Deși în faza aceasta femeia doar își imaginează vag o relație cu el, anumite aspecte stresante din viața ei, combinate cu o îndepărtare din ce în ce mai acută de soțul său (lucru cauzat de faptul că acesta a luat decizia de a-l înscrie la școala-internat pe Jamie fără să o consulte și pe ea, de faptul că îl înscrisese din chiar anul în care se născuse la o altă școală (tot internat), pentru care această școală trebuia să-l pregătească, decizie luată tot fără să considere necesar să o consulte și pe ea, de faptul că se concentrează din ce în ce mai mult pe serviciu atunci când Karina, lipsită de obiectul adorației ei – fiul său, Jamie – are nevoie de tandrețe mai mult decât oricând), conduc către o singură variantă posibilă: Karina și Rohan vor avea o relație.

Dar până să se întâmple acest lucru, tot în această parte, un eveniment dezastruos i-o răpește Karinei pe Lindy. Pierderea acestei prietene o destabilizează atât de tare, încât va avea implicații în toate nivelurile vieții ei.

Partea a treia a romanului, menuetul, așează mai bine în tablou elementele cu care ne-a familiarizat până acum Jessica Duchen, începând să le facă să vibreze fiecare pe tonalitatea pe care este creat. Coregrafia dansului în care sunt angrenate personajele oferă un punct culminant desăvârșit. Revelații peste revelații, decizii peste decizii, descoperiri peste descoperiri... În această parte a romanului cititorul va avea impresia că citește, pe rând și separat, un roman de dragoste (cuplurile protagoniste Karina – Rohan și Mimi - Marc fiind prezentate în paralel), unul polițist (sau, în orice caz, de investigație: căutarea viorii Nicólo Amati fiind subiectul principal), unul istoric (viața societății din lumea muzicii începutului de secol XX în America și Ungaria, precum și viața politică a Marii Britanii contemporane). Acum începe să se închege o acțiune mult mai complexă și parcă ruptă de primele două părți, în care au fost create piesele jocului. Acum este prezentat jocul în sine.

Autoarea relatează acum vizita Karinei în Ungaria contemporană. Una dintre clădirile în care ÁVH (Államvédelmi Hatóság – poliția comunistă secretă maghiară) tortura dizidenții a devenit muzeu, iar Karina simte că acolo și-a pierdut viața bunicul său, Tómas, soțul lui Mimi. Un aspect extrem de interesant mi s-a părut faptul că, pe afișul concertului pentru care a mers ea în Ungaria, numele ei este trecut „Veres Karina”, adică mai întâi numele de familie. „Au hotărât că e cu adevărat unguroaică”, explică autoarea, după ce ne spune că celelalte nume de pe afiș sunt trecute invers, cu numele de familie după numele propriu.

Călătoria în țara unde Karina își are rădăcinile o epuizează. „Budapesta pare un vis din care Karina s-a trezit și a descoperit că i-au fost furate organele vitale”. Parte a acestei senzații este urmare a faptului că relația cu Ro s-a concretizat în sfârșit, iar continuarea ei în Londra, sub ochii familiilor care formează nucleul vieții Karinei pare imposibilă.

După ce apogeul romanului este atins, la fel ca și într-o simfonie, ultima parte este ca o rupere de nori. Tot ce s-a petrecut până atunci a fost doar pentru acest moment, care este pe cât de scurt pe atât de intens. Acum este relatat episodul emigrării familiei Rácz în Anglia, precum și ce anume s-a întâmplat cu vioara Nicólo Amati. Tot acum Julian decide că fiul său nu trebuie să treacă prin ce a trecut el, nefiind acesta, de fapt, singurul drum spre succes. Relația dintre Karina și Ro se oprește pentru că pasiunea bărbatului pentru ea se dovedește mai mică decât cea pentru vioară, iar Karina reușește în sfârșit să găsească soluția cea mai bună pentru ca toată lumea să se împace cu „problema Lindy”.

Comparația romanului Violonista cu o simfonie nu se poate opri aici. Oricine îl va citi va putea decide în ce măsură similitudinile sunt veritabile, sau doar mi le-am imaginat eu. Episoadele din diferite perioade de timp alternează foarte subtil. Începutul unei povestiri devine un capitol de relatări din trecut. Vizita Karinei în Budapesta este presărată cu secvențe ale revenirii familiei Rácz în Ungaria comunistă. Descoperirea unor scrisori în podul casei alternează cu episodul emigrării lui Marc Duplessis în Africa de Sud. Interesant este faptul că, la sfârșitul cărții, editorul intervine cu un îndemn: „Ț-a plăcut cartea? Ascultă muzica”. Se pare că un violonist, inspirat de acest roman, a înregistrat un CD cu opere de Bartók, Brahms, Debussy și Scărlătescu.

Numele original al romanului este Hungarian Dances, dar cel mai probabil, fie traducătoarea, fie editorul, a luat decizia de a-l schimba în Violonista pentru a evita problemele cu naționalitatea conlocuitoare de la vest. O altă explicație nu am. Personal i-aș fi pus numele – în cazul în care aș fi fost forțat de împrejurări să-l schimb – Vioara. Indiferent de titlu, romanul este extraordinar și în mod absolut merită citit.

  • Plusuri

    Romanul Violonista are o structură superbă, asemănându-se, după cum am spus, cu o simfonie. Nu este un roman plictisitor despre viața – pe care noi, profanii, ne-am închipui-o – unei interprete la vioară, care zilnic exersează și merge la concerte. Este un roman de dragoste. Este un roman polițist. Un roman istoric. Și, evident, un roman despre viața intimă a profesioniștilor din lumea muzicii simfonice. Este de remarcat curajul Jessicăi Duchen de a nu evita abordarea crizelor politice pe care emigranții în general și țiganii în special le creează.

  • Minusuri

    Din păcate m-aș fi așteptat din partea editorului să explice schimbarea titlului. Acesta este un punct în minus (nu schimbarea în sine a titlului).

  • Recomandari

    Violonista este un roman recomandat celor pentru care muzica simfonică reprezintă ceva mai mult decât „cel mai plictisitor mod de a-ți petrece timpul”. Ideea e că romanul îmbie la completarea atmosferei pe care o creează cu muzica pe care o pomenește. Este foarte inspirată ideea editorului de a oferit posibilitatea ascultării unui CD inspirat de carte.

Categorie: | Autor: | Editura:

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro