Titlu: Zenobia
Autor: Gellu Naum
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2003
Numar pagini: 216
ISBN: 973-50-0324-4

Un el (poet) şi o ea (de origine şi carieră incerte) trăiesc iubirea ca miracol ce şterge graniţele dintre fiinţe şi lucruri.

Zenobia (1985), ultimul volum publicat de Gellu Naum sub dictatura comunistă, este un roman suprarealist apărut într-un moment în care acest curent de avangardă părea a-şi fi epuizat potenţialul creator, iar postmodernismul se contura deja în literatură drept altceva decât negativul fotografic al modernismului.

Despre necesitatea umană de a numi şi defini lucrurile, despre neliniştea izvorâtă din bănuiala că le-am numit greşit, despre căutarea unei portiţe de scăpare din timp, despre imposibilitatea de a dărui fiinţei iubite ceva pe măsura acelui nucleu de gesturi involuntare pentru care ne încăpăţânăm în iubire – şi despre tot felul de idei de genul acesta este Zenobia; idei pe care numai câţiva stropi de fantastic le salvează de alunecarea în patetism.

„Prea multe lucruri ne solicită şi, dat fiind mecanismul echivoc al solicitării, prea multe cuvinte se îngrămădesc să le cuprindă, să le ascundă în labirintul lor inutil şi înşelător — de aceea poate că, pe alocuri, am să spun ce nu trebuia spus; oricum sînt convins că fiecare va medita mai mult asupra surplusurilor”. Astfel deschide romanul vocea poetului Naum, personaj ce, într-o dimineaţă de iulie, părăseşte Bucureştiul pentru a nimeri, precum Alice, într-o vizuină a minunilor. La prima vedere, vizuina asta nu e altceva decât casa domnului Sima, „un fel de pensionar” ce locuieşte în apropierea unei mlaştini. Printre invitaţii acestuia la ceai se află o necunoscută de care Naum se îndrăgosteşte instantaneu.

Un prim indiciu al faptului că povestea nu e tocmai „în regulă” este faptul că Naum nu o întreabă pe fată cum o cheamă, ci se hotărăşte, fără a-şi justifica în vreun fel alegerea, să o numească Zenobia - ca şi cum noul nume ar putea anula viaţa ei de până atunci, despre care plutesc bănuieli destul de neplăcute (un alt invitat, Iason, face aluzie la faptul că a găsit-o rătăcind prin mlaştini). Indicii de acest gen vor urma cu duiumul, pe măsură ce întâlnirile naratorului cu multe alte personaje se soldează cu rebotezări aleatorii. Un indiciu şi mai concludent este ivirea subită a zeci de cunoştinţe din trecutul recent sau mai îndepărtat al naratorului, urmată de o ieşire din scenă la fel de subită, în urma căreia Naum are deseori impresia că respectivii erau necunoscuţi care, cine ştie pentru ce, s-au prefăcut că îi împărtăşesc amintirile. Un al treilea indiciu este faptul că anumite personaje par a fi morţi treziţi (numai ocazional) la viaţă, iar acest lucru nu-l preocupă peste măsură pe protagonist.

Romanul dă prioritate pe rând fiecăreia dintre extremităţile axei realitate – vis. Îndrăgostiţii îşi petrec prima iarnă împreună într-o scorbură din apropierea mlaştinilor, urmând ca, primăvara, să se mute în capitală, în atelierul unei artiste de „peisaje tâmpite”. Spre vară, cei doi se mută într-un fel de colivie suspendată deasupra unui bloc, urmând ca, la apropierea următoarei ierni, să se întoarcă în scorbura iniţială. Aparent fără nicio noimă, nomadismul celor doi s-ar putea să se tragă din confruntarea cu anumite dificultăţi materiale, amintirea cărora i se pare indecentă poetului. Nu e de mirare că observaţiile critice la adresa regimului comunist au trecut neobservate cenzorilor bulversaţi de amestecul de oniric şi banal, sublim şi josnicii, extaz şi disperare.

„De altfel, mă cam îndoiam de adevărurile mele destul de grosolane, în dosul cărora ştiam că se află totdeauna gata oricînd să le dezmintă şi altele... Fireşte, nu despre adevăruri ca atare vorbesc eu aici (sau scriu, pentru că s-ar părea că scriu) ci despre cele de orice fel”. Astfel de fraze se pot pescui din nămolul mărunţişurilor de tot felul, care se opun fericirii lui Naum şi a Zenobiei şi ameninţă să dezintegreze coerenţa romanului.

Cu toate că unele personaje secundare, precum comica doamnă Gerda sau sinistrul Dragoş, capătă dimensiuni majore în cadrul poveştii, foarte multe altele au parte de câte o singură intervenţie, constituindu-se într-un fel de galerie ale cărei ecouri distrag permanent atenţia de la esenţialul de neexprimat. Naum, eroul omonim şi aproape egal creatorului său, îşi trăieşte marea dragoste ferit de ochiul indiscret al cititorului: „noi nu ne-am despărţit niciodată, vă rog să reţineţi amănuntul acesta chiar dacă uneori o să vi se pară altfel”. Problema este că, dacă ar fi să respectăm dorinţa eroului de a reţine un amănunt sau altul, ar trebui să învăţăm pe de rost aproape întreg romanul – efort pe care aproape că îl merită.

• Plusuri

  Stilul suprarealist, îmbinat cu pasaje de un realism când comic, când tragic; personajele feminine, ori foarte tăcute, ori guralive; subtilitatea, ironia, anumite formule retorice; discreţia poveştii de dragoste.

• Minusuri

  Faptul că poate da dependenţă: imediat cum am terminat cartea, m-am apucat s-o recitesc.

• Recomandari

  oricui este interesat de romanele fantastice în general, dar mai ales de poveşti despre viaţa ca vis. Anumite pasaje amintesc de Kafka, Ionesco, Luis Buñuel (al cărui celebru scurtmetraj din 1929, Un chien andalou, mi-a devenit puţin mai inteligibil cu ajutorul lui Naum).