bookblog.ro

---

Floare albastră de Mihai Eminescu

Scris de • 30 June 2013 • in categoria Recenzii pentru BAC

Gen: liric

Specie: amestec de specii – poem filosofic, eglogă (idila cu secvenţe dialogate) şi elegie

Curent literar: ROMANTISM, curent european apărut în secolul XIX, reprezentat de personalităţi precum Novalis, Leopardi, Goethe, Byron, Victor Hugo. Se caracterizează prin următoarele: folosirea visului ca modalitate de evadare într-o lume paralelă, dominată de vitalitatea fanteziei; întoarcerea la natură, ca matcă originară a omului; elogiul trecutului în antiteză cu prezentul (motivul ruinelor şi al castelelor părăsite); cultivarea contrastului liric, afectiv ori cromatic; utilizarea mijloacelor expresive ale folclorului naţional; punerea în valoare a motivului călătoriei. Pentru literatura română, Mihai Eminescu este un mare poet romantic, inspirat în mare parte de creatorii germani. „Floarea albastră” este de fapt un motiv romantic de circulaţie europeană, lansat în romanul neterminat al lui Novalis, „Heinrich von Ofterdingen”.

Temă: iubire terestră în opoziţie cu lumea ideilor

Motiv: luna, trestia, cerul, „foi de mure”, codrul, satul, „câmpiile Asire”, întunecata mare

Laitmotiv: floarea albastră

Idee centrală: Poetul se foloseşte de „lirismul măştilor” pentru a juca rolul masculin şi rolul feminin cu aceeaşi intensitate. Tocmai de aceea, exprimarea variază de la persoana I la persoana a II-a. Femeia – o apariţie de basm, blondă, naivă şi senzuală – îl îndeamnă pe bărbat să uite lupta încrâncenată pentru adevăr, căutându-şi în schimb împlinirea în lumea simţurilor.

Sentiment poetic: nostalgie, intimitate, oscilare între tristeţe şi entuziasm, reflexivitate;

Simbol central: Floarea albastră este în sine un simbol contradictoriu. „Floarea” este expresia vitală a energiei amoroase, deschisă către pasiune, vulnerabilă în faţa luminii şi a plăcerii. Culoarea ei însă exprimă depărtarea, infinitul, caracterul rece al celui însetat de cunoaştere. Simbolul „florii albastre” este o sinteză a principiilor masculin, respectiv feminin, în cele din urmă, o sinteză a iubirii imposibile.

Cuvinte-cheie: stele, nori, ceruri nalte, sufletul vieţii mele, râuri în soare, câmpiile Asire, întunecata mare, piramidele-nvechite, foi de mure, trestia cea lină, de-aur părul;

Câmpuri lexicale şi/sau semantice: Există două câmpuri semantice esenţiale, care conturează o dată în plus antiteza dintre principiul feminin şi cel masculin. E vorba de câmpul semantic al „cosmosului”: stele, nori, ceruri nalte, bolta cea senină, luna şi de câmpul semantic al „terestrului”: codrul cu verdeaţă, izvoare, vale, stânca, prăpastia. Pe de o parte, vocea masculină visează să atingă măcar pentru o clipă cele mai înalte gânduri elaborate de mintea umană, el tinzând către raţionalitate („râuri în soare”), cultură universală („câmpiile Asire ”) şi profunzime poetică („întunecata mare”). Pe de altă parte, vocea feminină se dedică emoţiilor telurice, pasiunilor vremelnice şi extazului produs de beţia simţurilor. În plan general, poezia aduce în atenţia cititorului un conflict mai vechi, acela dintre detaşarea apolinică şi exuberanţa dionisiacă.

Ipostaze ale eului liric: Poezia e construită în acord cu tehnicile lirismului măştilor. Vocile eului liric sunt două: cea masculină şi cea feminină. Aceste schimbări de identitate sunt sesizabile prin schimbarea regimului pronominal. Iubita se adresează poetului când cu reproş, când cu entuziasm, exprimându-se ca într-un dialog antrenant, la persoana a II-a, implicându-l pe bărbat în gândurile şi frământările sale. Bărbatul inserează câteva comentarii, nuanţând vorbele femeii şi adăugând întregii poezii o nouă dimensiune. Nu doar exprimările la persoana I fac specificul acestei intervenţii, dar şi timpul verbal utilizat, în mod special trecutul, transformând episodul de iubire într-unul consumat, doar evocat, poate chiar retrăit, dar în niciun caz viu, actual, fremătând.

Mod de expunere dominant: descrierea, monologul

Secvenţe poetice: Poezia e alcătuită din patru secvenţe simetrice. Cele două voci se îmbină armonios după următoarea schemă: f-m-f-m, unde f = feminin, m= masculin. Astfel, părţile componente sunt următoarele:
Strofele I-III: monologul iubitei (reproşul)
Strofa IV: evocarea plină de regret a iubirii consumate, opinia vocii masculine
Strofele V-XII: monologul iubitei, orientat către posibilităţi, virtualităţi, scenarii ale iubirii paradisiace, vocea feminină imaginează un cadru izolat, luxuriant în care sentimentele romantice se împlinesc cu toată intensitatea conjugată a simţurilor.
Strofele XIII-XIV: epilogul filosofic al vocii masculine – „Totuşi este trist în lume!”

Elemente de prozodie: Muzicalitatea poeziei, dată de măsură, ritm [trohaic] şi rimă [îmbrăţişată: 1-4, 2-3], este în acord cu ideile exprimate, ceea ce se numeşte „armonie imitativă”. Deschiderea vocalelor („mi-i, cu-a”), formele concentrate ale verbelor, predominanţa consoanei „m” (care conferă un ton elegiac ultimei părţi din poezie) realizează simetria dintre formă şi conţinut.

Elemente de compoziţie:
- verbele la viitor popular din monologul fetei („mi-i spune”, „voiu fi roşie”, „te-oi ţinea”) exprimă o atenţie sporită către exprimarea populară, ceea ce sugerează o intimitate mai profundă între cei doi îndrăgostiţi;
- repetarea unor cuvinte pentru intensificarea mesajului (gură-guriţă, nime, bolţi);
- plasarea adverbelor „Iar” şi „Totuşi” la începutul şi la finele poeziei introduc o atmosferă dubitativă asupra întregului mesaj. În versul „Iar te-ai cufundat în stele […]”, se evidenţiază un reproş şi o îngroşare a diferenţei femeie-bărbat, iar la final, în versul „Totuşi este trist în lume”, această sentinţă filosofică se plasează ambiguu, cumva ca o contrazicere a principiilor feminine. Aceste două adverbe exprimă o legătură tainică a poeziei cu gânduri nemărturisite ale eului liric, poezia reprezintă un final de meditaţie, o punte între dragostea câmpenească şi efortul reflexiv îndelung;
- fiind o poezie de tinereţe, „Floare albastră” anticipează toate marile teme ce vor fi abordate în alte creaţii de Mihai Eminescu. În „Floare albastră” există potenţialitatea unui „Luceafăr” sau al unui „Înger şi demon”. Naivitatea acestei poezii stă în abundenţa „podoabelor stilistice”, procedeu literar prin care mesajul este aglomerat şi saturat estetic de tropi precum epitetul („trestia cea lină”), comparaţia („Voiu fi roşie ca mărul”), inversiunea („de-aur părul”), metafora („râuri în soare”) şi personificarea („izvoare plâng în vale”);

Particularităţi de expresivitate:

1. M. Eminescu alege uneori forme inedite ale unor cuvinte obişnuite, aşa cum se întâmplă în cazul sintagmei „ceruri nalte”. Forma la plural este o alegere stilistică interesantă, exprimând nu atât realitatea semantică imediată a cuvântului „cer”, cât orizonturile nesfârşite ale gândirii!
2. În ultima strofă, vocea masculină îşi exprimă vădit pasiunea prin inserarea unui refren de o sfâşietoare melancolie: „Floare-albastră! Floare-albastră!”. Această repetiţie dublă seamănă cu un strigăt sfâşietor, care sparge tăcerea instaurată mai devreme în strofele anterioare prin formulări precum: „Eu am râs, n-am zis nimica.” sau „Ca un stâlp eu stam în lună!”.

Limbajul poetic (imagini, figuri de stil etc.): Limbajul poetic este deosebit de muzical, prin respectarea canoanelor versificaţiei şi prin apelul la formele neaoşe ale verbelor. Unele cuvinte sunt utilizate atât ca adjectiv, cât şi ca adverb, poetul dovedind ingeniozitate şi pricepere la manevrarea instrumentului lingvistic („Dulce netezindu-mi părul” – „dulce e adverb”, iar în „Şi te-ai dus, dulce minune”, „dulce” e adjectiv). Varietatea figurilor de stil încarcă exprimarea, demonstrând faptul că poezia a fost compusă în etapa de tinereţe a artistului.

Apartenenţa la curentul romantic: Poezia de faţă este un text romantic din cel puţin trei motive: (1) exploatarea unui motiv romantic de circulaţie europeană, floarea albastră; (2) utilizarea lirismului măştilor pentru a trece de la o voce la alta a cuplului, ceea ce subliniază subiectivitatea textului, o calitate prin excelenţă romantică şi (3) îmbinarea tematică a naturii cu iubirea, specifică atâtor altor creatori din secolul al XIX-lea.

Aprecieri critice: Vladimir Streinu afirmă despre „Floare albastră” că: „În lumea lui Eminescu, Apollo nu spânzură ca în mitologia greacă pe Marsyas ; zeul e ispitit de frumuseţea omului-muritor, cu care doreşte să-şi îndoiască natura nemuritoare. Se vor despărţi în cele din urmă, fiindcă îi desparte legea, dar nu fără a păstra fiecare în felul lui amintirea seducătoarei experienţe. Încât mai semnificativă decât disocierea finală este încercarea zeului de a se umaniza prin iubire şi a omului de a se zeifica prin aspiraţia la etern. La Eminescu poezia vieţii dă preţ poeziei morţii, şi în această perspectivă, opera i se alcătuieşte diferit.”





Citeste cele 7 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. MSSSS AVEAM NEV LA SCOALA THX.

    raspunde

  2. Opilmpica spune:

    Felicitări pentru seriozitatea cu, care a fost făcută demonstrația!

    raspunde

  3. Adrian spune:

    Este un useu foarte folositor. Sunt in clasa a X-a iar la scoala ” profa” mi-a spus ca este structurat bine…Bravo si sper sa continuati cu astfel de esee

    raspunde

  4. Rodica. spune:

    Eu trebuie sa fac eseu cu cele doua lumi din poezie…stie cineva…o pg.nu mai mult

    raspunde

  5. Rodica. spune:

    La economie sse pricepe cineva??am doua probleme

    raspunde

  6. Rodica. spune:

    Eseul, de la poezie este f bine lucrat insa daca ma poate ajuta cineva cu cerinta mea..ar fi minunat

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro