bookblog.ro

---

Fragment: „Zilele noastre mărunte” de Cezar Amariei

Scris de • 28 November 2018 • in categoria Recomandari

Cezar Amariei
Zilele noastre mărunte
Carte publicată şi în ediţie digitală
Editura: Polirom. Colecţie: Ego. Proză
Domeniu: Literatură română – Istorică/Literatură română – Acţiune, aventuri
ISBN: 978-973-46-7600-2
Cod de bare: 9789734676002
Format: 130x200 mm
208 p.
Preţ: 29.95 lei

Vocea preotului răzbătea clară, chiar dacă nu foarte tare, prin gaura făcută în podeaua dintre altar şi pivniţă. Slujba era pe sfârşite, se auzea din când în când un „mărire Ţie, Doamne, mărire Ţie“, apoi continuau pildele din Evanghelie.

— Părinte sfinte, doctorul sufletelor şi al trupurilor, care ai trimis pe unul născut, Fiul tău, să stâmpere toată boala şi să răscumpere din morţi. Tămăduieşte pe robii Tăi, aceştia care sunt aici de faţă şi care au fost pomeniţi ; fă-i să vieze prin darul Hristosului Tău.

Preoţii ţineau Sfântul Maslu, slujbă de vindecare a trupului şi a sufletului bolnav. Era lume multă în bisericuţă, se auzeau glasuri felurite la „Doamne, miluieşte“, de tineri şi bătrâni. Mai tuşea câte unul gros. Veneau ţărani din satele din jur cu oameni betegi în căruţe, dar se făcea slujbă şi pentru călugării bătrâni din bolniţa mănăstirii.

În aerul stătut, mucegăit şi umed al beciului cobora miros de tămâie arsă şi de lumânări din seu greu, de oaie. O ferestruică mică, cât palma, lăsa să se strecoare un fir de aer şi atâta lumină cât să-ţi dai seama numai de-i zi sau noapte.

După ce s-a sfârşit slujba, s-a făcut linişte. Şi linişte a fost destul de mult timp, parcă pâlpâia lumina spre asfinţit, dar nu putea să fi trecut atâta vreme, doar se întunecase mai tare afară de la vreun nor, când s-au auzit icnete şi paşi coborând treptele pivniţei.

Era călugărul Vasian. Într-o mână ţinea un opaiţ, cu cealaltă aducea puţină mâncare, acoperită cu un ştergar. Isprăvise treaba la bătrânii din bolniţă şi venea acum să vadă de sufletul fratelui Paisie, pătimaş de dambla.

Îl aduseseră în urmă cu ceva vreme un popă papistaş şi un neamţ, spuneau că l-a găsit neamţul mai mult mort decât viu. Că era cel mai probabil călugăr de pe la muntele Athos şi-şi râseseră de el niscai tâlhari prin Codrii Siretului. Şi s-au rugat mult cu gura, apoi şi cu ceva parale, să îndure părinţii să-l ia la bolniţa mănăstirii, să nu moară călugărul pe lângă garduri, ca un câine.

Din aşa ispravă grecul ieşise zdruncinat tare, nu mai ţinea minte mai nimic, ba şi limba şi-o cam uitase, noroc că ştia grăi moldoveneşte, dar şi asta o făcea oarecum ciudat, de parcă ar fi fost muntean.

Se lecuise de boala trupului, că-l înţepaseră tâlharii, dar cu minţile încă era în neputere. Când vorbea, se credea unul din apostoli şi spunea că nu a avut vreodată treabă cu taina călugăriei.

La început l-au aşternut într-o chilie şi acolo îl grijea Vasian în fieştecare zi, până într-una, când au venit şapte preoţi să-i citească Maslul. Şi când să-i pună cartea sfântă pe cap, cum se cuvine, odată a sărit călugărul din amorţire şi-a început să vânture din mâini şi să se zbată şi să împartă pumni, de-a coborât buimăceală şi spaimă în rândul părinţilor. Şi-a dat să iasă pe uşă, noroc că l-a prins Vasian de pulpana hainei şi l-a tras, de s-a răsucit grecul peste el şi, aşa slăbit cum era, l-a prins de gât în cleştele unor palme aspre, ce arătau că-n mănăstire nu stătea să se ţină de pană, ci de muncile cele mai grele. Şi-a fost nevoie de patru popi să-l lovească în cap cu ce-au apucat şi să-l tragă de mâini, să-l lepede din sugrumare.

Şi de atunci au zis să-l mute-n pivniţă şi să-l ţină legat cu un lanţ, să nu mai poată fugi. Auzea de aici şi toate slujbele, calea spre mântuire îi era deschisă, în schimb, nu mai betegea pe nimeni. Acum îi aducea puţin mir de la slujbă, să-l ia şi să-i mai aline din tulburare. Ştia că nu primeşte să-l înghită gol, cum nu primea nici agheazma, aşa că-l amesteca cu mâncarea, în care pusese şi puţin afion.

— Ţi-am adus ceva verdeţuri de primăvară îndulcite cu un pic de untdelemn, spuse Vasian.

Călugărul stătea nemişcat în colţ, fără să răspundă.

— Frate Paisie, eşti bine ?

Se apropie uşor, lăsă opaiţul la pământ şi încercă să desluşească prin lumina slabă ce se întâmplă. Nicio mişcare.

— Mâncare, frate Paisie, am adus mâncare. Verdeţuri proaspete.

Niciun semn.

Se gândi la început să iasă, să mai cheme în ajutor pe cineva. Poate îi era rău, poate trebuia scos la aer şi singur nu-l putea apuca, abia se ţinea pe picioarele lui. Ultima dată când îl văzuse, ieri, era în putere, mormăia nemulţumit şi ocăra gros, ca de obicei, dar părea bine. Ce să se fi întâmplat peste noapte ?

Se apropie încet, asculta să audă o suflare, un horcăit cât de mic, ceva. Întinse piciorul şi-l atinse uşor. Nimic. Mai tare. Nimic. Se aplecă, îl zgâlţâi puţin cu mâna. Îl răsuci pe spate şi se aplecă asupra lui, să-i prindă suflarea cu urechea.

— Frate Paisie !

Doi ochi tulburi se aprinseră şi umbra sări pe el. Scăpă blidul din mână, acesta se sparse, iar mâncarea se împrăştie pe podea. Simţi pe gât apăsarea unor degete groase, muncite, ce lăsau tot mai puţin aer să-i intre în piept. Deschise o gură largă, ca de peşte ţinut pe uscat, şi începu să horcăie. Deasupra lui, grecul se făcea tot mai greu.

— Pa... i... si... e... spuse cu bruma de suflare ce-i mai şuiera din piept.

— Pavăl mă chemă, anafura mă-tii. Pavăl!

***

La finele Evului Mediu, în Moldova secolului al XVII-lea, un tînăr dandy, jurnalist londonez, debarcă la Galaţi cu scopul de a pune pe picioare o tipografie pe aceste meleaguri fermecătoare şi îmbelşugate, unde este convins că se va îmbogăţi. Din nefericire, chiar la coborîre, hamalul care îi căra cufărul cu laba teascului de tipărit, corpurile de literă, drugii de plumb şi cositor se prăvăleşte în Dunărea îngheţată. Din acest moment începe o poveste captivantă, care nu va surprinde prin fapte de glorie, ci prin măruntul fapt divers, prin atmosferă şi limbaj, prin obiceiurile, superstiţiile şi peripeţiile personajelor. Refugiindu-se din realitatea cotidiană în istorie şi în fantastic, Cezar Amariei clădeşte o punte spre prezent şi aduce în discuţie probleme rămase nesoluţionate de mai bine de 300 de ani.

***

Cezar Amariei (n. 1973, Ştefăneşti, Botoşani) a absolvit în 1997 Facultatea de Litere a Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi şi este jurnalist. A publicat în Adevărul, Ziarul Financiar, hotnews.ro, a colaborat cu Agenţia de Presă Mediafax şi ProTV. A debutat la 16 ani cu două schiţe satirice în Moftul gălăţean şi cu o povestire umoristică în revista Papagalul. A revenit la ficţiune abia în 2018, cînd a urmat un curs de scriere creativă cu

Marin Mălaicu-Hondrari. Este membru al cenaclului gălăţean „Noduri şi semne¨. Pasionat de istorie şi bibliofil, organizează expoziţii de carte şi hărţi rare.

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro