bookblog.ro

---

Graba strica treaba – câteva impresii despre cel mai recent sezon Game of Thrones

Scris de • 29 August 2017 • in categoria Recomandari

Game of Thrones, asemeni lui Harry Potter sau Lord of the Rings, a depășit de mult statutul de simplu film/serial/serie de cărți populare printre fanii înfocați ai genului fantasy și a ajuns un adevărat fenomen mainstream, fiecare episod fiind așteptat cu sufletul la gură nu doar de către cei care au citit monstruozitățile de romane ale lui George R.R. Martin, ci și de oamenii care nu le prea au cu epopeile ce se întind pe mii și mii de pagini, dar știu cum să savureze un serial excelent. Oh, și cât de bune au fost primele cinci sezoane, când materialul oferit de Martin se găsea din belșug și producătorii/scenariștii serialului nu prea aveau cu ce să-și bată capul.

Însă, începând cu sezonul trecut, când ecranizarea a ajuns „la zi” cu sursa de inspirație, iar povestea a trebuit să continue într-o manieră diferită față de ce și-a închipuit Martin când a început să scrie saga Cântec de gheață și foc, s-a simțit o oarecare diminuare a calității scenariului în defavoarea „spectacolului”, lucru care a devenit cel mai evident în penultimul episod al celui mai recent sezon, episod intitulat Beyond the Wall, care, dacă e să fim sinceri, a părut mai degrabă o povestioară scrisă de un fan înfocat al seriei, nicidecum de mințile geniale care ne-au ținut cu sufletul la gură atâția ani.

ATENȚIE: dacă nu era deja limpede, o să urmeze câteva spoilere majore legate de sezonul cu numărul șapte din Game of Thrones. Sau, cum ar spune Melisandre...

Să o luăm cu începutul. Primul episod, că toate episoadele ce „deschid” un sezon din Game of Thrones, nu a fost tocmai spectaculos, acesta axându-se mai mult pe acel element care a făcut serialul atât de popular: personajele. Arya se răzbună pe cei care i-au omorât mamă și fratele și, dacă nu ai aplaudat-o în acele scene nu ești un fan adevărat. Daenerys ajunge, în sfârșit, în Westeros, iar momentele în care pășește pe pământurile natale și deschide porțile castelului Dragonstone sunt suficiente pentru a-ți face pielea de găină. But wait, there’s more! Cersei e, în continuare, delicios de diabolică, iar interacțiunile dintre ea și Jaime, la care-l adăugăm și pe Euron Greyjoy doar pentru a condimenta puțin lucrurile, sunt fantastice. Arya e tot mai aproape de Winterfell și de reuniunea emoționantă pe care toți am așteptat-o încă de la sfârșitul primului sezon, iar pe drum întâlnește un grup de soldați Lannister printre care s-a strecurat și Ed Sheeran.

Acesta ar fi trebuit să constituie un avertisment suficient de solid pentru a mă face să mă îndoiesc de alegerile producătorilor, care începeau să semene mai mult a fanservice decât a quality writing, dar nu am vrut să arunc astfel de insulte în stânga și în dreaptă până nu aveam mai multe dovezi care să-mi demonstreze că, într-adevăr, Game of Thrones a luat-o într-o direcție de fantasy generic, nicidecum de serial care, până acum, a evitat cu brio clișeele și stereotipurile genului, reușind chiar să-l reinventeze cu fiecare sezon în parte.

Au urmat câteva episoade interesante, să le zicem, dar care au părut puțin prea grăbite. Până să ajungem la episodul patru, care a fost, cel puțin pentru mine, highlight-ul întregului sezon și unul dintre cele mai bune episoade ale serialului. Lupta dintre flotele lui Daenerys și cele ale lui Euron Greyjoy mi s-a părut cel mai „westerosian” moment din sezonul șapte, având acea energie sălbatică și sentimentul că niciun personaj nu e în siguranța cu care ne-am obișnuit. A fost brutală, sângeroasă, personaje la care nu mă așteptăm să moară și-au pierdut viețile, Theon a fost pus la grea încercare și a dezvăluit, odată pentru totdeauna, cine e cu adevărat, iar Euron a fascinat mai ceva ca un star rock în plin concert, animozitatea dintre el și Jaime, după ce Euron s-a întors cu prada la King’s Landing, fiind de-a dreptul savuroasă.

Ce mi-a mai plăcut la aceste prime câteva episoade? Sam și perseverență lui - deși a fost puțin ciudat să văd cât de repede a reușit să-l vindece pe Ser Friendzone (scuze, Jorah). Călătoria Aryei spre King’s Landing care ia o turnură neașpteptată, aceasta ajungând să străbată drumul ce duce la Winterfell după ce a schimbat câteva vorbe cu Hot Pie (un favorit al fanilor care putea foarte bine nici să nu apară, atât de mult a afectat povestea, dar puștiul e simpatic și o las de la mine). Reîntâlnirea dintre Sansa și Bran mi-a smuls câteva lacrimi, deși niciunul dintre cele două personaje nu îmi place în mod deosebit, ba chiar pot spune că îmi sunt indiferente. Moartea lui Lady Ollena și felul în care această a hotărât să părăsească lumea, cu demnitatea încă intactă și dezvăluindu-i lui Jaime ceea ce majoritatea dintre noi știam deja: că ea a fost cea care l-a otrăvit pe Joffrey. Sadica pedeapsă a lui Cersei pentru Elaria Sand și fiica ei – demențială! Poate că va întrebați de ce nu am amintit de întâlnirea „monumentală” dintre Daenerys și Jon până acum. Asta pentru că mi s-a părut o oportunitate ratată, dar voi reveni asupra celor doi puțin mai târziu.

The Spoils Of War a urmat, acesta fiind episodul care mi-a dat speranță. Să spun că a fost excelent nu ajnge nici măcar pentru a începe să-l descrie. A fost tot ceea ce și-ar putea dori un fan, în special în ultimul sfert de oră, bătălia dintre Daenerys („ajutată” de Drogon și armata ei de dothraki) și forțele Lannister care au prădat Highgarden cu doar un episod în urmă a fost spectaculoasă, atât de spectaculoasă încât am derulat episodul înapoi de încă două sau trei ori doar pentru a revedea măcelul provocat de mama dragonilor. Doar că, după acest glorios episod, serialul a început s-o ia la vale rău de tot, cu decizii de-a dreptul idioate din partea personajelor și inconsistențe temporalo-geografice grave, plus viteza puțin spus incredibilă cu care se dezvoltă relația dintre Daenerys și Jon. Ugh!

Bun. Acum am ajuns unde voiam, și anume la episodul de săptămâna trecută (sau de acum două săptămâni dacă, asemeni unui procent de 99% din populația globului, ați profitat de „scăparea” celor de la HBO Spania), care a fost un festin de fanservice. Fanservice prost.

Majoritatea fanilor îi ship-uiesc pe Jon și Daenerys? Nicio problemă, îi facem să și-o tragă din priviri la final! Nu e de ajuns? Ce-ar fi să-l punem pe Jon să-i zică, din senin, Dany? Și ignorați faptul că bietul Neluțu tocmai a suferit degerături care ar fi omorât orice alt personaj și lasați-i pătrățelele la vedere; ba mai mult, ungeți-l și cu niște ulei de bebeluș dacă puteți, doar nu a tras omu’ de fiare în nord pentru ca „Dany” să nu se bucure nițel de mușchiuleții lui. Ați umplut internetul de teroii legate de un dragon de gheață? Nicio problemă, Night King (NK pentru prieteni) îl va omorî pe unul dintre dragonii lui Daenerys (dar nu va faceți griji, e unul dintre cei de care nici nouă, nici vouă nu v-a pasat pana acum; Drogon e teafăr și nevătămat, deși ar fi fost o țintă mult mai ușoara pentru incredibil de convenabila suliță de gheață a lui NK, care poate străpunge pielea solzoasa a unui dragon așa cum alte arme mult mai evoluate nu o pot face – și ce mai contează că, dacă l-ar fi omorât pe Drogon, mai mult ca sigur că ar fi reșuit să-i omoare și pe ceilalți: Daenerys, Jon, Tormund, Hound, Jorah și Beric?) și, după ce acesta se va prăbuși într-un lac de unde zombii săi imbecili nu au reușit să iasă nicicum, aparent pentru că nu pot înota (lucru confirmat în episodul următor de către Jon), și deasupra lui se va forma un strat de câțiva centimetri buni de gheață, va face cumva să-l scoata la suprafață tot cu ajutorul acelor zombi cărora nu le place apa, fără să sparga gheața în jur (nu voi intra în detalii despre lanțurile acelea stupide, apărute de nicăieri; sunt destule postări pe internet pe tema asta) pentru a-l readuce la viață sub stăpânirea sa malefică. Nu o sa mint, momentul când Viserion deschide ochiul, iar acesta este de un albastru glacial, a fost aproape poetic, dar cam atât cu laudele.

Să trecem la următoarea chestie care nu-mi dă pace: ursul polar de la începutul episodului. A fost mișto, n-o să mint, să văd o asemenea fiară transformata în wight (imaginați-vă doar ce distrugeri va cauza Viserion), dar de ce a trebuit să moară atât de banal? Săbiile nu au fost de niciun folos, nici măcar cele din ale căror lame țâșneau flăcări (care, se presupune, ar putea omori un zombi de gheață fără probleme), dar cade lat după ce unul dintre flăcăii care s-au aventurat dincolo de zid îl înjunghie în gât cu un pumnal? WTF? Next, cât de convenabil a fost că, după ce Jon a omorât umblatorul alb, toți zombii din jurul lui s-au prefacut în praf mai puțin unul? Sfinte scenariu, dar permisiv mai ești! Trecem peste viteza incredibilă cu care se deplasează atât Gendry (om venit din sud, care nu a văzut în viața lui zăpadă), cât și corbul trimis de acesta către Daenerys, mai trecem și peste aplicatia extrem de exactă de GPS pe care trebuie să o utilizeze aceasta (sau poate ca dragonii ei sunt, de fapt, cyborgi care au acces la rețeaua web din Westeros) pentru a ajunge exact unde se aflau Jon și gașca, deși nu a mai fost în viața ei în nord, și ajungem la planul intens dezbătut al lui NK (are rost să aduc în discuție planul eroilor de a-i prezenta lui Cersei un zombi în speranța că aceasta va înțelege pericolul de dincolo de zid și se va alia cu ei?): să fi fost toata treaba doar o capcană ingenioasă a acestuia pentru a prinde un dragon? Până la urmă, a venit pregătit cu trei sulițe, câte una pentru fiecare șopârlă zburătoare cu respirație de foc. Ei bine... da, într-un fel. NK e un personaj al naibii de viclean, ale cărui misterioase puteri s-ar putea foarte bine să cuprindă și abilitatea de a arunca o privire, din când în când, în viitor, astfel anticipând sosirea dragonilor. Dar atunci de ce s-a mulțumit doar cu unul? Putea foarte bine să aibă cel puțin doi dragoni de gheață, având în vedere că Drogon nu s-a mișcat de pe insulița aia o bună bucată de vreme după moartea lui Viserion. Și nu, argumentul că eroii i-ar fi putut da foc lui Drogon dacă acesta ar fi murit nu e valabil; focul nu poate vătăma un dragon, țineți minte? Să trecem la unchiul Benjen, care apare de nicăieri și îl salvează pe Jon, sacrificându-se, Leonardo-DiCaprio-in-Titanic-style, pentru ca nepotul lui să ajungă - miraculos de - teafăr înapoi la zid. OK, a fost un moment tipic în care un personaj de mult uitat revine doar pentru „a salva ziua”, dar chiar era nevoie de acel sacrificiu? Nu prea. Ca să închei acest rant despre penultimul – și cel mai prost – episod al sezonului, îmi poate explica și mie de când e Arya atat de neglijentă încât să-și lase măștile dubioase într-o geantă, sub pat (ultimul loc unde s-ar uita cineva după dovezi incriminatorii, ascultați la mine), precum cel mai ridicol villain din Scooby-Doo?

Cât despre ultimul episod, da, acesta a reușit să clarifice unele chestii care mi s-au părut ușor dubioase săptămâna trecută, cum ar fi barca pe care se aflau Jon și Daenerys când se dezbrăcau din priviri. Am fost surprins să văd cât de afectată s-a arătat Cersei când a aflat de existența umblătorilor albi, cu toate că și-a petrecut ultimele câteva sezoane în preajma unui ne-mort pe care cu greu ai fi reușit să nu-l bagi în seamă, dar și de ușurința cu care a fost de acord să-i ajute pe cei pe care îi consideră rivali; la un moment dat a zis chiar că „we will fight together”, replică pe care am găsit-o ridicolă, fiind parcă desprinsă din cel mai cheesy film cu super-eroi. Am fost îngrijorat să văd această schimbare dramatică a ideologiilor unui personaj pe care-l admir pentru tot ce a reușit să facă, dar m-am liniștit când am descoperit că totul nu a fost decât ceva de fațadă și că nu a avut nicio clipă de gând să lupte în Marele Război (puncte bonus pentru Cersei fiindcă a spus fix lucrul la care mă gândeam când și-a făcut apariția Daenerys, deși ar mai trebui să lucreze puțin la timing: ce s-a întâmplat cu cel de-al treilea dragon?).

Interacțiunile dintre personaje care nu s-au mai văzut de o droaie de episoade au fost încântătoare: Brienne și Hound, Brienne și Jaime, Podrick, Tyrion și Bronn, Hound și Muntele zombificat (deși aceasta din urmă a fost mai mult creepy), Cersei și Tyrion – întâlnirea lor privată a fost puternică, emoționantă, iar actorii au dat 300% din ei pentru acea scenă. Nu mi-a plăcut, în schimb, circul iscat odată cu dezvăluirea mortului viu; parcă a fost o scenă din The Walking Dead și nicidecum ceva monumental marca Game of Thrones. Unde mai pui că Jon a demonstrat că ne-morții pot fi uciși cu ajutorul focului, cu toate că ursul de episodul trecut nici nu a părut deranjat că jumătate din trup îi era acoperit de flăcări (se pare că focul poate omorî zombi de gheață doar atunci când o cere scenariul). Ne întoarcem la Winterfell pentru o execuție surpriză: cea a lui Littlefinger. Nu am fost deloc șocat să descopăr că surorile Stark l-au jucat pe degete (no pun intended), pentru că nu am înghițit nicio secundă gălușca cum că Arya ar fi devenit, dintr-o dată, o mică psihopată care vrea să-și ucidă sora, dar am fost surprins când Sansa l-a strigat pe nume în fața tuturor celor strânși în sala mare din Winterfell, când toată lumea prezentă, inclusiv Littlefinger, se aștepta ca Arya să fie cea judecată. Totuși, mi s-a părut că scena morții lui nu a fost suficient de bine gândită, un personaj atât de important în urzeala tronurilor ar fi meritat ceva mai mult decât să-i fie tăiat gâtul dintr-o mișcare.

Dar măcar Bran a făcut ceva bun, pentru prima dată sezonul ăsta. Și tot el e cel care ne duce la următorul moment, fiind naratorul. Într-o întorsătură complet neașteptată a situației, aflăm că Jon e, de fapt, fiul legitim al lui Rhaegar Targaryen și moștenitorul de drept al Tronului de Fier. Cine s-ar fi gândit la asta (sper că se simte sarcasmul)? Iar Bran narează povestea lui Rhaegar și a mătușii sale, Lyanna Stark, în timp ce Jon și Daenerys fac sweet sweet love la bordul corabiei care-i duce spre nord. Pentru că nimic nu poate face incestul dintre Neluțu Omăt și Mama la Dragoni mai frumos decât reamintirea constantă a faptului că sunt rude. Și uite așa ajungem la scena finală, când armata morților vii ajunge la zid (nici nu le-a luat mult, dar bănuiesc că te miști greu când cari după tine lanțuri kilometrice) și distrug o porțiune din acesta cu ajutorul celei mai noi jucărioare a lui NK: Viserion.

Toate bune și frumoase, dar nu înțeleg câteva chestii: dacă Viserion putrezește asemeni celorlalți din armata lui NK, mai puțin a umblătorilor albi, lucru vizibil în special în cazul aripilor sale, cum speră NK să poată zbura până în Winterfell pe spinarea lui? Membrana care unește oasele aripilor dragonului are deja găuri, după numai (presupun) câteva zile de când a devenit zombi, așa că în maxim o săptămână ar trebui să fie numai solzi și oase, nu? Și cum a reușit să distrugă un zid de câteva sute de metri înalțime și gros de câteva zeci așa repede? Și, băniuind că episodul trecut s-a transformat într-o minge de flăcări pentru că sulița lui NK i-a perforat organul răspunzător de producerea lor (altfel de ce să ia foc un dragon dacă e atins cu... gheață?), cum de mai e Viserion capabil să scuipe flăcări, acum albastre pentru că, de ce nu?

La exterior, Game of Thrones a rămas același serial spectaculos cu care ne-am obișnuit: decoruri și costume fabuloase, coreografie incredibilă a luptelor, peisaje care te lasă fără cuvinte și efecte speciale, atât practice, cât și generate pe calculator, de nota zece plus și actorii alături de care ne-am petrecut ultimii șapte ani, care au crescut, s-au maturizat și au devenit aproape imposibil de separat de personajele pe care le interpretează cu atâta dăruire și talent. Dar, dacă înlături toate aceste lucruri, rămâi cu... nimic special. Cred că principala mea nemulțumire legată de sezonul șapte este că, dintr-un serial care sfida normele și fascina fanii din toată lumea, în graba de a ajunge la final cu povestea, Game of Thrones a devenit doar un alt serial fantasy generic, cu un protagonist clar în Jon Snow, pe care te obligă să-l accepți ca unic izbăvitor al întregului tărâm, deși farmecul sezoanelor trecute a fost dat tocmai de faptul că nicio secundă nu știai pe cine să ovaționezi de teamă ca personajul respectiv să nu fie căsăpit. Pe lângă asta, graba scenariștilor de a ajunge la final e mai mult decât evidentă: reîntâlnirile dintre personaje curg una dupa alta, într-un ritm halucinant, încât nu ajungi să te bucuri cum trebuie de ele, iar fanservice-ul a atins noi limite, în special în ceea ce-i privește pe Jon și Daenerys – de ce insistă serialul să mă convingă că relația incestuoasă (cu toții știm acum că Jon e un Targaryen de fapt, până și Drogon știe asta și mă mir, chiar mă mir, că niciunul dintre ei – Jon și Daenerys –  nu și-a dat seama că e ceva în neregulă când dragonul i-a permis ex-bastardului să-l atingă) dintre ei e bună și sănătoasă și singurul lucru care ar trebui să conteze cu adăvarat pentru Westeros, dar relația dintre Cersei și Jaime e câh și ar trebui blamată de oricâte ori avem ocazia? Doar pentru că Jon și Daenerys sunt eroi pozitivi? Sau pentru că sunt mai sexy decât „adversarii” lor? Pentru că Lena Headey ar avea câteva argumente împotriva acestui motiv, dacă e pe bune.

Ce vreau să spun e că se simte cât de obosiți au devenit producătorii după ce au petrecut atât de multă vreme în Westeros, entuziasmul lor pentru lume și personaje diminuându-se episod cu episod. Sezonul acesta a fost o dezamăgire din mai toate punctele de vedere, iar faptul că e și cel mai scurt de până acum e doar cireașa de pe tort. Din păcate, după cum am mai spus-o în conversații cu prieteni care urmăresc și ei serialul, în sezoanele precedente au fost scene întregi, dacă nu chiar episoade, care m-au lăsat fără cuvinte, iar de aceasta dată, nu doar că pot număra pe degete scenele care mi-au placut la nebunie, pentru ca e vorba doar de una singură, dar restul listei e formată din momente scurte. Sper din tot sufletul că anul viitor (sau în 2019, dacă e să dăm crezare unor zvonuri) voi reveni cu un articol ceva mai pozitiv, dar până atunci voi rămâne cu un gust amar după sezonul șapte și sunt sigur că mulți dintre voi simțiți la fel.

Valar morghulis!

Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

  1. Poza pe cana spune:

    Mda, foarte corect!

    Inca din episoadele 1 si 2 ceva era putred, devenea foarte clar ca scenaristii incearca sa uneasca toate firele, dar .. las-o naibii, prea mari coincidentele cu reintalnirile dintre eroii povestii.

    Despre restul nici n-are rost sa discutam..

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro