Atunci când ajungi pentru prima dată într-un oraș, ai cel puțin două hărți în minte: una construită de ceilalți (prieteni reali și virtuali) și una a ta, personală. Între „trebuie neapărat să vezi asta sau să ajungi acolo” și „hai să vedem unde duce strada aceasta”… se nasc adevăratele călătorii, acelea în care descoperim locuri noi... din noi înșine.

La Istanbul, timpul a fost zgârcit și mi-a oferit doar harta mea personală și o ploaie care s-ar fi potrivit mai bine cu o după-amiază într-o cabană de munte, în fața unui șemineu. Însă momentele cele mai frumoase se desenează din asemenea aparente inadvertențe.

Istkilal Caddesi este, probabil, una dintre cele mai cunoscute străzi ale Istanbului, un amestec amețitor de branduri globale și magazine tradiționale, de turiști și localnici, de nou și vechi. Toate epocile istorice se regăsesc în arhitectura eclectică a străzii, iar mirosul de condimente și cafea îți amintesc că te afli în Orient.

În acest peisaj contradictoriu și amețitor, nu puteau lipsi magazinele de cărți, mai mari sau mai mici, moderne sau aproape istorice, adăpostind cafenele sau galerii de artă, toate disputându-și supremația în fața unui public copleșit de această abundență de imagini și senzații. Printre aceste magazine, Insan Kitap este o apariție timidă, aproape austeră, care la prima vedere, nu spune prea multe. Ca toți timizii veritabili, se joacă cu o doză de mister, care atrage tocmai prin absența oricărei pretenții de a vinde ceva. Insan Kitap (numele însuși pare predestinat acestei aparente simplități, traducându-se în română Cărți Umane) este un adăpost al cărților... nu încearcă să pară mai mult de atât. E o relație directă între tine și cărți și nimic nu intervine în acest schimb de emoții, de întrebări și de răspunsuri. Insan Kitap nu cunoaște alăturarea (uneori, aproape automată) cărți – cafea/ceai – dulciuri... sau o cunoaște, dar o refuză. O austeritate atât de puțin caracteristică locurilor și oamenilor în mijlocul cărora există.

Toată atenția vizitatorului se concentrează asupra cărților, și abia în acest teritoriu, Insan Kitap se împacă cu abundența și contradicțiile Orientului. Cele mai recente apariții coexistă pașnic cu Coranul (ediții în mai multe limbi, printre care am regăsit, cu surprindere, și traducerea în limba română a profesorului George Grigore), cărțile de self-help (tipice, mai ales, culturii americane) sunt la câteva rafturi distanță de tratatele de istorie otomană. Un spațiu generos din librărie este alocat epocilor când istoria lumii se scria la Istanbul, semn că nostalgia puterii nu moare niciodată.

Scriitorii cei mai prezenți în Insan Kitap sunt Orhan Pamuk, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 2006, și Elif Shafak, cea mai cunoascută prozatoare turcă a momentului. Edițiile în engleză ale cărților lor sunt așezate la loc de cinste în vitrine.

Am fost surprinsă să regăsesc traducerile în limba turcă ale romanelor lui Irvin Yalom, dar și cărți în limbile franceză, germană, italiană și arabă. Și poate surpriza cea mai mare a venit în momentul în care am observat câteva traduceri în limba turcă ale cărților lui Panait Istrati (de altminteri singurul scriitor român ale cărui cărți le-am găsit la Istanbul). Secțiunile din librărie urmează criteriile clasice: Beletristică, Istorie, Psihologie, Științe sociale, Religie și Politică (aceasta din urmă, fiind și cea mai mare secțiune).

În mare măsură, titlurile din Insan Kitap reflectă preocupările societății turce, iar în scurtul timp pe care l-am petrecut acolo, am observat secțiunile cele mai solicitate erau cele de Beletristică și Politică.

Într-un Istanbul, care face eforturi vizibile (mai ales, după atacul cu bombă din ianuarie) să păstreze calmul și bonomia unor timpuri mai puțin zbuciumate, ora petrecută la Insan Kitap a fost un timp al unei normalități ce devine din ce în ce mai prețioasă. Poate nu întîmplător acest timp s-a petrecut într-o librărie.