Este o seară de iarnă…1988…undeva, la câțiva zeci de kilometri de București, într-un sat din Giurgiu. Un bărbat de peste 60 de ani ascultă Europa Liberă. O fetiță de aproape 11 ani aude din camera alăturată vorbe întrerupte de un foșnet. Din când în când, foșnetul acoperă vorbele și bărbatul mișcă încet aparatul de radio de pe masa în căutarea acelor vorbe. Ele vin și pleacă într-o luptă inegală cu foșnetul care le biruie de cele mai multe ori. Fetița se gândește că lupta aceasta se dă între vocea bărbatului care rostește vorbele și foșnetul care uneori pare un zumzet sau un bâzăit al unui roi de viespi, dacă își concentrează atenția și urmărește vocea de la radio foșnetul pare să își piardă din forță…„Români !” Atunci, înțelege fetița că poate bărbatul acela i se adresează și ei, face și ea parte din acei români... uită de foșnet și de bărbatul care rostește apăsat multe vorbe și se gândește la asta... La școală, i-au spus că face parte din categoria pionierilor și îi plăcuse sentimentul acela de a face parte dintr-un grup. Nici nu conta foarte tare ce fel de grup, conta doar că era o parte din ceva. Acum, bărbatul de la radio rostea cuvântul „români” cu atâta siguranță încât fetița era aproape convinsă că românii erau un grup mai mare și mai important decât pionierii. Și ea făcea sigur parte din acest grup nou descoperit. Până să ajungă la concluzia aceasta, pierdu restul discursului. Auzi doar finalul: „Sunt cu gândul şi cu sufletul alături de voi.” Ciudat era că atunci când bărbatul pronunțase aceste cuvinte, foșnetul acela obositor dispăruse… ca și cum n-ar fi existat niciodată. Și fetița adormi legănată de iubirea din aceste cuvinte.

***

Este o seară de vară a anului 1990. Pe un balcon al unei pensiuni situată pe Aleea Peleșului, la Sinaia, o fată de aproape 14 ani ține în mâini o carte. „Povestea vieții mele” scrisă de Regina Maria. E târziu și ar trebui să doarmă, dar nu poate lăsa cartea din mâini. Atunci înțelege că talentata regină care o fascina cu poveștile ei era bunica bărbatului a cărui voce biruise cu câțiva ani în urmă foșnetul de la radio. Se uită la pozele alb-negru și vede un copil frumos, îmbrăcat impecabil, încadrat de două doamne elegante: Regina Maria și Principesa Elena.

***

O altă seară de vară a anului 1997. O tânără de aproape 20 de ani vede un bărbat frumos, înalt și impunător, înconjurat de o mulțime de oameni. „Este Regele!” spune o femeie. Cuvintele se rotesc cu viteză amețitoare în mintea tinerei și piesele unui puzzle se reunesc: este bărbatul ale căror cuvinte pline de iubire biruiseră foșnetul și băiețelul frumos înconjurat de doamnele elegante. Este Regele.

***

Alte seri și alți ani. Rafturi pline de cărți despre Rege: „Mihai I al Romaniei, Regele si tara” de Ivor Porter: drama unui tânăr bărbat care a înfruntat vicisitudinile istoriei cu forță, generozitate și iubire, singur în calea tuturor dușmanilor. „Regele Mihai. Album istoric” de Diana Mandache: albumul prezinta trei aspecte importante ale vieții și personalității Regelui - educația și anii de formare, ceremoniile și solemnitățile la care a participat în calitate de principe și de suveran al țării, felul în care își petrecea timpul liber și hobby-urile sale. „Regele Mihai – Dinastia” de Stelian Tanase, Elena Vijulie: despre dinastia regală din țara noastră, prin cei trei regi care au făurit România modern - Carol I, Ferdinand și Mihai I, precum și contribuția Reginei Maria sau derapajele politice ale lui Carol al II-lea. „Convorbiri cu Regele Mihai” de Mircea Ciobanu: memorabile interviuri cu Regele Mihai, în primii ani de după Revoluție. Și multe altele… Portretul Regelui se construiește din propriile sale cuvinte și, mai ales, din tăceri. El… este Regele.

***

O după-amiază rece de decembrie a anului 2017. O femeie cu un băiețel de 11 ani merg încet pe Calea Victoriei.

- Regele e acolo ? întreabă băiețelul

-Doar mergem să aprindem o lumânare.

-Dacă nu găsim candele, ce facem ? insistă copilul

-Cumpărăm lumânări normale.

În fața Palatului Regal, ceva lume, nu prea multă, câteva camere de luat vederi, flori., lumânări aprinse, o adolescentă care își face un selfie și câțiva turiști spanioli rătăciți în peisaj.

Băiețelul aprinde lumânarea și strânge mâinile în jurul flacării ca să o protejeze de vânt. Femeia se uită spre balconul Palatul Regal și se gândește la tânărul Rege care acum 70 de ani saluta mulțimea din acest loc. Oare de câte ori de-a lungul anilor grei ai exilului Regele a derulat în minte scene ca acestea. Oare de câte ori, dezamăgit de nerecunoștinta și ignoranța celor pe care i-a iubit și-a căutat puterea de a-i iubi mai departe, amintindu-și de chipurile lor inundate de bucurie când îl vedeau la balconul Palatului Regal ?

Poate că ultimul rege al României nu a murit în acest decembrie, așa cum poate nu a abdicat în alt decembrie al anului 1947. El trăiește în noi, atâta vreme cât noi acceptăm iubirea pe care el ne-a oferit-o necondiționat timp de aproape un secol al tuturor relelor posibile.

-Mami, citim astă-seară despre Rege ?