Cu inima smulsă din piept

August 20th, 2008 | Roman istoric, Scrie pe bookblog |

Autor: Radu Paraschivescu
Rating:

Câţi Radu Paraschivescu există? Va fi sănătos, înainte de a pune mâna pe ultimul său roman, să enumerăm şcolăreşte câteva dintre ipostazele sale recente. O vom face aleatoriu, câtă vreme, între imaginile propuse publicului, niciuna nu pare să plănuiască prea curând o insurecţie definitivă. Am putea spune, într-un ton afabil, desigur, că scriitura lui este guvernată pe termen nelimitat de o „monstruoasă” coaliţie.

Îl găsim ca om de sport, descifrând metodic lumea zeiţei Nike şi asezonând cu ingredientele livrescului o zonă nu dintre cele mai poetice. Apoi, în ipostaza cărturarului conştiincios, semnând discret traduceri din Salman Rushdie, David Lodge sau John Grisham. Cu o influenţă ameliorativă certă, între cele două, un Radu Paraschivescu ludic şi incisiv se „ia la trântă cu acest balaur şleampăt” (Andrei Pleşu) şi oferă o majusculă veselă Nesimţitului autohton. Apoi, cu răbdare caustică şi meticulozitate didactică, construieşte adevărate „apologii la figurat” cacolaliei româneşti, încropind delicioase (şi, de aceea, nemuritoare) compilaţii de „perle” rupte din minţi celebre. Am putea continua, dar ne oprim.

În faţa unei asemenea alăturări se poate contrapune, fără teama de a greşi, eticheta eclectismului. Unii mai înţepători vor strâmba mefienţi din nas, spunând că cine predă sever jiu-jitsu etic şi emendează zbârcituri gramaticale nu poate coase cu delicateţe o poveste de dragoste. Cu inima smulsă din piept este, din acest punct de vedere, o intervenţie foarte ambiţioasă şi convingătoare a lui Radu Paraschivescu în lumea cărţilor. Asistăm la procesul de (şi aici ne vom permite să forţăm ortografic graniţele limbii) „enciclopedizare” scriitoricească – un proces foarte plăcut, măcar pentru aceea că, am spus, sosirea romancierului stendhalian nu înseamnă uzurparea celorlalţi Radu Paraschivescu.

Portugalia secolului al XIV este un fond tare periculos pentru a-ţi aşeza povestea. La prima vedere, rezonanţele medievale şi întâmplările cu iz aristocratic îţi pot oferi o largă paletă de soluţii romaneşti, însă ele vor fi doar false soluţii. Va fi la îndemână a construi un roman într-o accepţiune istorică a termenului glossy, cu dogi gentilomi şi demoazele misterioase, o canţonetă simpatică şi pudibondă. Cu inima smulsă din piept porneşte de la ideea că un asemenea ambient merită o miză mai puternică, sau oricum, susţinută în alte feluri, construită în alte moduri.

Pedro şi Inès de Castro au fost, ne spune autorul, ignoraţi sistematic de marile reflectoare culturale, povestea lor „n-a atins faima marilor perechi ale lumii: Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda, Paul şi Virginie, Daphnis şi Chloe [...] n-a făcut box-office sau vânzări”. Întâmplarea lor n-a fost nicidecum una simplă, pentru a cita în răspăr poemul lui Lucian Blaga, însă „n-a mai încăput în fadouri”, astfel că romanul apare ca o istorisire în şoaptă, aproape în secret, a iubirii celor doi. Faptele sunt adevărate, sunt atestate de cărţi şi monumente, ne aflăm aşadar în faţa unui roman istoric, dar însemnătatea faptelor este cea care rămâne ezoterică. Strălucirea, taina, nefirescul, nebunia aventurii dintre prinţul Portugaliei şi nobila galiţiană nu pot fi transmise decât „între patru ochi”, prin contact puternic, iar, simplificate în legendă, s-ar prăfui.

Calculele politice ale lui Afonso al IV-lea, rege al Portugaliei şi tatăl lui Pedro, deschid romanul şi explică situaţia vremii. Ajuns la sfârşitul puterilor, Afonso ţine morţiş să-l însoare pe Pedro cu Constancia, fiica lui don Juan Manuel, pentru a încheia o alianţă cu grupul de castilieni din Peñafiel, fideli acestuia din urmă. Dar lucrurile nu vor prelua simplitatea unor calcule, căci Pedro este un prinţ cu temperament vulcanic, grobian pe alocuri şi, oricum, fără socotinţă faţă de nerozii cum ar fi succesiunea la tron sau alianţe politice. Cunoscut pentru iubirile sale de scurtă durată cu femei din toată cuprinderea Portugaliei, este lesne de prevăzut că Pedro nu o va lua de nevastă pe Constancia, cel puţin nu cu inima. În data nunţii, Pedro se va îndrăgosti de Inès de Castro, fata de lângă mireasă şi prietena cea mai bună a acesteia. Pentru a înrăutăţi situaţia, tânărul portughez îi aruncă o privire înamorată frumoasei Iñes chiar în momentul ceremoniei, în văzul episcopului şi a mulţimii avide de intrigi şi zvonuri dinspre casa regală.

Urmează un joc de forţe cumplit, fiindcă fiecare dintre personaje este strâmtorat sistematic de către celălalt. Afonso ştie că iubirea dintre Inès şi Pedro este cât se poate de păguboasă, mai ales că legăturile dintre Portugalia şi Castilia nu erau oricum dintre cele mai cordiale. Cu toate astea, Pedro este singurul său fiu, iar o renegare, o întrerupere a firului regal ar fi infinit mai dificil de suportat. Desigur, singura nefericită asupra căreia se poate răzbuna este Inès. Dar nici Pedro nu se lasă călcat în picioare. El este conştient de situaţia tatălui său, este conştient că nu poate primi cea mai aspră pedeapsă, aşa că, drept replică, hotărăşte să-i facă viaţa Constanciei un calvar.

De aici încolo, evenimentele se derulează abulic, fiecare fuge într-o direcţie opusă, ferm convins că a lui cauză se confundă cu zenitul şi puţine lucruri pot sta de-a curmezişul. Firul narativ se ondulează intempensiv iar finalul capătă accente groteşti, într-o scenă care aminteşte de piramida de capete a lui Alexandru Lăpuşneanu.

Este evident, pe parcursul romanului, că autorul a fost foarte harnic, cum dealtfel trebuie să fii înaintea oricărei rescrieri (mai ales a uneia literare, când trebuie să prinzi nuanţe nescrise în manuale) a istoriei. Culoarea de epocă se distinge clar. Recunoaştem aici aceeaşi vrednicie discursivă, posibilă doar prin însuşirea lumii descrise, ca cea din Omagiu supliciatului pasiv (text apărut în volumul de proză scurtă Bazar bizar), unde, pentru a picta lumea romenglezei organizaţionale, autorul ne-a oferit cu deliciu termeni ca salesforce, mindsetting, pick-up point sau haşremeu, overdraft-uri şi joint-uri. La fel, în romanul de faţă, terminologia medievală pare temeinic studiată.

Poate chiar prea studiată. Romanul copleşeşte uneori cu explicaţii narative, iar spre final cu lămuriri politice care ar justifica până la ultimul detaliu un război nu într-atât de important ca şi acţiune militară. În condiţiile în care te interesează cine îl câştigă „pân’ la urmă”, vei găsi descoaserea tuturor pricinilor care au adus victoria oarecum fastidioasă. Pentru o perioadă nefastă de timp şi spaţiu, povestea lui Radu Paraschivescu se transformă într-un inodor roman de război, o contradicţie perfectă cu restul puternic aromat al cărţii.

Aceeaşi senzaţie de abandon temporar faţă de poveste o regăsim de fiecare dată când autorul insistă în a contura numeroase personaje, ale căror denumiri impronunţabile oricum obosesc din start şi pe care, din raţiuni evidente, nu reuşeşte să le aprofundeze, astfel că apar ca o masă de oameni cu care eşti nevoit să faci cvasiinutil cunoştinţă.

Finalul poate fi privit în două feluri: percutant din punct de vedere al firului narativ, deficitar din punct de vedere al construcţiei. Întâmplarea lui Pedro şi Iñes se stinge apoteotic, ambii urmând cursuri excepţionale, unul prin tragic, celălalt prin grotesc, sfârşitul are greutate, poate cea mai mare greutate în lista momentelor narative. Cât despre deficienţe, nu ştiu cine dintre noi (eu, cititor sau Radu Paraschivescu, autor) este de vină, dar înţelegi „ce se întâmplă” înainte să vrei asta. Altfel spus, în chiar episodul de final, intuieşti istovul înainte de a sosi practic la el. Am serioase îndoieli cu privire la calităţile mele parapsihologice, astfel că tind să spun că deznodământul merita o mai mare uneltire, merita potrivit cu un plus de suspans.

Dacă autorul pune pariu cu privire la posibilităţile sale de stretching livresc, vă pot spune despre Cu inima smulsă din piept că nu este o cacealma. Este ca şi cum, după un studiu atent al unei cărţi de bucate istorice, îşi propune să gătească ceva nou, dar asta nu înseamnă că renunţă la felul în care pune sare descriptivă sau la cuptorul în care coace ideile principale, ci doar că, în plus, fezandează atent ceea ce a vânat dintr-o lume exotică.

Scrisă de Octav Eugen Popa

• Balul fantomelor
• Ghidul nesimţitului
• Ghidul nesimtitului