Esti aici: bookblog.ro » Scrie pe bookblog » Scrisoare de dragoste
Scrisoare de dragoste
Autor: Mihail Drumeş
Rating: 
Editura: Jurnalul Naţional
Anul apariţiei: 2009
366 pagini
ISBN: 978-973-124-421-1
Zilele pâcloase ale unui noiembrie târziu, artizane ale unui şirag lung de ore de lectură ferventă, m-au regăsit cufundată atent într-o „Scrisoare de dragoste”. Nu, nu ieşită de sub „penelul” meu – ceea ce mi-a stârnit un soi de invidie – ci de sub cel al lui Mihail Drumeş. Este autorul cărţii adolescenţei multora dintre noi – „Elevul Dima dintr-a şaptea”(1946), a romanului unei iubiri zbuciumate – „Invitaţie la vals”(1936) şi a altor romane de mare succes interbelic, şi nu numai, precum „Sfantul Părere” (1930), sub denumire definitivă de „Cazul Magheru” (1970), „Ioana d’Arc”(1937), „Se revarsă apele” (1961), etc.
Cu acelaşi talent scriitoricesc, în „Scrisoare de dragoste”, autorul reia tema tratată în nuvela „Capcana”, ieşită de sub tipar în anul 1927, îmbogăţind-o cu aspecte de tip social. Astfel, acesta sondează nevoia de devenire socială realizată prin căsătorii din interes, practică des întâlnită de-a lungul veacurilor, dar nuanţează puternic şi cealaltă extremă, şi anume: căsătoria ca insituţie fundamentată pe simţăminte pure şi dezinteresate.
„Colocviu sentimental” – după cum o denumea Florea Firan în „”Profiluri şi structuri literare. Contribuţii la o istorie a literaturii române” – cu o arhitectură duală de exprimare a întâmplărilor, romanul ni se descoperă prin prisma a două mărturii ce se anticipează, se completează ori se interpun, prin prisma unor introspecţii uşoare de natură a ne face să înţelegem mecanismul gândirii personajelor.
Prima dintre aceste mărturii este una adresată mai mult sieşi, un fel de voce interioară a personajului masculin, un fel de narator şi judecător totodată a propriei persoane. A doua mărturie îi aparţine, fireşte, personajului feminin, luând forma unor scrisori adresate unei anume „Fulguşor mică şi dragă”, prietenă foarte apropiată, care însă nu are mai mult de rolul unui receptor tăcut, al unui mobil de expunere a întâmplărilor şi a forului interior al acesteia.
Tot la nivel de anticipare nu trebuie omisă maniera de structurare a scrierii: 3 părţi cu titluri ce rezumă întreaga acţiune ce urmează a fi relevată. Acestă concentrare într-un singur titlu nu ştirbeşte interesul cititorului, ci dimpotrivă, îl stimulează să parcurgă slovele într-un ritm accelerat.
Aşadar, prima parte se desfăşoară sub cupola „Un băiat şi o fată se întâlnesc, se iubesc şi se iau”. Idilic am putea spune. Nepersonalizarea pe care o întâlnim aici subliniază parcă ideea de oameni universali supuşi unor legi de aceeaşi talie.
Acest băiat cu care Drumeş ne face cunoştinţă – Dinu Gherghel, cu o condiţie socială precară în copilărie, cu talente, spre exemplu aflăm că pe perioada studenţiei şi-a folosit talentul caligrafic pentru a scrie diplomele absolvenţilor, reuşind să-şi realizeze un fond financiar modest, cu aspiraţii şi ambiţii mari pentru viitor – dorind să se aşeze în panteonul marilor scriitori prin ceva fără precedent: o istorie a literaturii universale, întâlneşte în trenul ce-l ducea pe plaiurile natale, o domnişoară frumoasă, simplă, ingenuă şi inteligentă. Aceasta este Anda Opriş, devenită Brădeanu după ce a fost adoptată de directoarea şcolii unde învăţa. Aflăm că la rându-i a scris o nuvelă inspirată din propria viaţă. Are un caracter dârz, dar asta nu o împiedică să viseze.
Dialogul înfiripat între cei doi în vagon este una dintre cele mai frumoase pagini ale acestei cărţi. De aici porneşte întreaga poveste sentimentală. Coborând mai devreme din tren decât Dinu, Anda rămâne sub anonimat, el botezând-o Ghiocela – alint ce i-l atribuie pe întregul parcurs al relaţiei. El este pentru ea Ivar, nume ce aduce cu un „Avar”, ca o paranteză – o tuşă a caracterului acestuia. Ambii rămân marcaţi de întâmplare, însă lasă în braţele şi în forţa destinului dacă se vor mai vedea sau nu. Şi nu mică le este consternarea atunci când se reîntâlnesc întâmplător la un cinematograf, acolo unde, în ironia situaţiei, ea trebuia să fi văzut filmul cu Bob Geamănu – fostul coleg de apartament al lui Dinu, fără ca ea să ştie însă, iar el împreună cu mama lui.
Acest Bob, deşi personaj episodic, are o importanţă aproape hotărâtoare în cursul relaţiei dintre Ghiocela şi Ivar. Din vanitate acesta o discreditează pe Anda în faţa lui Dinu. Cel din urmă, lezat pe de-o parte de îndrăzneala lui Geamănu de a face o astfel de declaraţie nonşalantă şi, pe de alta, de candoarea înşelătoare a fetei, în opinia lui, refuzat de Ghiocela atunci când doreşte să o posede fizic, găseşte calea potrivită în căsătorie.
După îndelungi tribulaţii, cei doi se văd împreună ca familia Gherghel.
Cea de-a doua parte, al cărei titlu – „Puteau fi fericiţi toată viaţa, dar el, întâlnind o fată cu avere, se desparte de cea pe care o iubeşte” – prefaţează calea sinuoasă pe care o iau evenimentele, evidenţiază tema de factură socială, aceea a carierismului mai presus de sentimente şi moralitate.
Îi regăsim pe cei doi, în primele instanţe ale acestei părţi, în plenitudinea afectivă a unui început de căsnicii, pentru ca pe măsură ce se înaintează în timp să descoperim o potenţare a dorinţei inoculate încă de mic lui Dinu de a se ajunge folosind instrumentul căsătoriei pe bază mercantilă. Reîntâlnirea acestuia cu fostul coleg de şcoală Relu Apelevianu îi deschide poarta spre împlinirea acestei ambiţii personale. Este angajat la un unchi bogat al lui Relu, a cărei fată – Cora, supranumită şi Jebs, îndrăgostită în taină de acest nou secretar al tatălui ei – serveşte drept tinţă lui Gherghel.
Pânza nu se complică însă. Culorile sumbre ale unui sfârşit de idilă, nu par atît de întunecate prin optica verticală a Andei. Deşi suferă din pricina macerării unui sistem de valori în care credea, acesta încercată sufleteşte şi de moartea mamei adoptive survenite la scurt timp după nefastul eveniment, găseşte sprijin tocmai în Relu. Este, de altfel, şi momentul oportun pentru a-şi continua studiile la Paris.
Această parte are un final cvasifericit: Anda se mărită cu Relu, nereuşind însă a-l mai iubi ca pe Ivar.
A treia parte sta sub semnul unei veritabile pilde: „Dragostea călcată în picioare se răzbună, iar cel ce a călcat greşit pierde totul”.
Îl regăsim aici pe Dinu cunoscând, în sfârşit, ascensiunea pe scara socială şi profesională, dar cu mari reminiscenţe din căsnicia anterioară. Ghiocela îi serveşte involuntar drept reper, iar marea lui ambiţie de a scrie o istorie a literaturii universale o vede spulberându-se odată ce timpul îi este din ce în ce mai fragmentat de datoriile de serviciu.
Cât despre Anda, noul stil de viaţă alături de Relu este diferit şi aproape lipsit de şarm, însă ştie să aprecieze apropierea francă a acestuia.
O întâmplare definitorie, sculpturală, este aceea a întâlnirii accidentale a celor două cupluri în staţiunea italiană Montefiore. Este ca o nouă punere în balanţă, destinul justiţiar jucându-şi rolul magistral.
Ca roman ce tratează o temă eternă într-o manieră sub raport ideatic clasic, finalul este unui tragic; aidoma finalului romanului semnat Anda Brădeanu, inspirat din nereuşita căsătorie. Personajul Dinu se sinucide, cu luciditatea că un compromis i-a distrus ceea ce nici toţi arginţii, nici toate proprietăţile ori poziţiile sociale cele mai înalte nu pot cumpăra, pentru că „Marile iubiri care ies din matca obişnuitului se rezolvă numai în moarte.” Şi cum Jebs ştie că nu este decât un mijloc de parvenire pentru cel pentru care nutrea afecţiune sinceră, hotărăşte a-şi modela singură destinul, punându-şi capăt zilelor în liniştea sinistră lăsată peste apartamentul celor doi din Montefiore.
Personal, consider acest roman ca un tratat romanţat al iubirii. O pledoarie întru adeverirea unor valori pure înca existente într-un mediu expandat în degradare morală, în care zeul atotputernic este banul.
Replicile magistrale ale celor doi, dintre care amintesc doar câteva: „O fericire care te satisface pe deplin nici nu e fericire, trebuie să-i dai alt nume.”ori „Preţul unei femei nu-l afli decât după ce o pierzi.” ori „Dragostea n-o poţi cumpăra cu toate bogăţiile pământului, dar o poţi avea cu un simplu surâs.”reprezintă adevărate axiome ale acestei taine ale vieţii.
În loc de concluzie, las un alt citat să vorbească de la sine, căci atât pe parcursul lecturării „Scrisorii de dragoste”, cât şi după mult timp după ce ai sfârşit a o citi, aidoma unui ecou, apare nestingherită întrebarea: „Evoluezi tot în azur, printre luceferi, sau ai coborat jos, pe pământ?”
Scris de Mirela Pipoi
Ca experiment as reciti-o alergand pe... 
Am citit-o demult, împreună cu Invitaţie la vals…la momentul respectiv, mi-a plăcut, mi-a rămas în minte ca şi scenă, cum am derulat-o eu în închipuirea ce din tren şi cea în care spune el ceva de genul “tu cel de-al doilea soţ al Ghiocelei, arată-te” şi apare Relu
) Am încercat s-o recitesc după câţiva ani şi nu mi-a mai plăcut la fel de mult…Amintirea cărţii este însă plăcută 
mi-a placut foarte mult cartea asta, si e una dintre cele pe care vreau sa o recitesc. M-am bucurat sa citesc despre ea aici
Sa fim sinceri, Mihail Drumesc nu este un scriitor roman interbelic de talia unui Camil Petrescu, Mihail Sebastian ori Liviu Rebreanu (a propos, ai citit “Adam si Eva”?)! Pentru cei/cele mai multi/multe, faptul ca Jurnalul National si Adevarul reediteaza carti (fara drepturi de autor) este o mare sansa, un noroc, pentru cei care nu au inca o bilblioteca, pentru cei care nu au citit respectivele carti la timpul lor, pentru cei care cumpara aceste carti dupa care le ordoneaza frumos, in rafturile bibliotecii, dupa culoare caci alt criteriu nu cunosc. Uluitor pentru mine este ca cele mai multe dintre titlurile reeditate fac parte din lecturile suplimentare obligatorii in scoala generala si multi oameni le citesc abia acum, la virsta de 20 – 30 de ani, chiar si peste 30. De ce? Pentru ca atunci, la scoala, nu aveau chef de citit, iar mai tirziu nu aveau chef sa cumpere aceste carti pentru ca erau scumpe. Revenind la Mihail Drumes, este un scriitor care se adreseaza strict unui segment de cititori: studii putine (nu ma refer la ani, ci la continut), virsta: maxim 20 de ani, genul: feminin. Diferenta dintre romanele lui Drumes si telenovelele hispanice consta in anul productiei. Sincer, domnisoara, Drumes nu este un sciitor caruia sa i se ridice statui si sa i se cinte ode. Indraznesc sa va intreb: Anisoara Odeanu ati citit? Caci banuiesc ca Cella Serghi da. De ce? Pentru ca scrierile acestor doua femei au mai multa substanta decit cele ale lui Mihail Drumes, ale carui contemporane au fost.
Asa, ca un PS- Fii-ca mea a citit “Scrisoare de dragoste” cind avea 16 ani, acum, la 23 citeste Kundera (si multi altii).
Intr-o vreme în care cartea pare să străbată tot mai greu drumul spre cititori, într-o ţară-n care toate sondajele pe tema cititului sunt alarmante şi-n care lectura preferată e ziarul de cancan la 50 de bani, eu aş zice că Mihail Drumeş nu-i în niciun caz cea mai proastă alegere. Dvs. însă păreţi a susţine că cel care n-a citit anumite cărţi la o anumită vârsta din diverse cauze, ar face bine or să nu mai citească nimic, or să sară direct la lecturile „serioase”, „adevărate” , numai fiindcă aşa i-ar cere vârsta. De la un cititor rafinat şi vast cum probabil vă consideraţi o astfel de opinie talibană prin radicalitate şi ignorantă prin generalizări mă face să mă-ntreb dacă lecturile chiar v-au influenţat în vreun fel sau doar v-au hrănit trufia de a fi bifat titluri şi autori. Cred că-i mai lăudabil cel care citeşte Drumeş sau Sandra Brown cu ochii deschişi şi inimă receptivă decât cel care lecturează Kundera sau Dostoievski cu nasul pe sus şi suflet închis.
In primul rand va multumesc sincer pentru comentariu.
In al doilea rand, nu pot sa nu sesizez, cu tot respectul, ca ceea ce ati scris Dvs. reprezinta de fapt o rabufnire, construita pe fundamentul unei infatuari.
In linii generalizatoare ati conturat o anumita categorie de oameni pornind de la alegerea mea pentru o recenzie, ceea ce inseamna ca, in mod indirect, m-ati inclus in acea categorie, fara insa a detine ceva informatii esentiale privindu-ma si aceasta chestiune joaca rolul unui argument pro viziunii obtuze pe care o aveti.
Si ca tot ati amintit si de criteriile dupa care cineva isi alege lectura, va amintesc faptul ca nu numai oportunitatea de a cumpara anumite carti sub egida anumitor ziare sau culoarea, pretul, varsta ori studiile sunt definitorii, ci si momentul, cadrul lecturii, starea si motivatia intrinseca ori extrinseca sunt elemente care influenteaza puternic.
Si sa va raspund si la intrebarea adresata: da, am citit “Adam si Eva”, precum si o suita de opere ale contemporanilor lui Drumes (si nu numai) la o varsta cu putin mai frageda decat cea la care “fii-ca” Dvs. a lecturat cartea care v-a oferit ocazia sa ne informati de evolutia nivelul de compehensiune al domniei sale.
Numai bine!
Mihail Drumes cu Scrisoare de dragoste este de citit pana,sa zicem,17-18 ani,cand inca mai poti crede in iubire fara a o asocia cu telenovele.Nu ii cantam ode,dar nici nu-l facem de tot rasul,nu?
Nu-i greu sa vezi ca in Romania abunda cititorii Sandrei Brown si Drumes, caci altfel nu am fi ajuns ceea ce suntem acum. De infatuare juvenila, de superficialitate, de bunul simt inexistent, de mistocareala noastra cea de toate zilele, de fete de la pagina 5, 6, etc, de prostia crasa ridicata la rang de inteligenta maxima, de absolventi de faculatate cu licenta cumparata, de agramati cu studii superioare, de marlanie, de badaranie, de curvasareala, de flegme scuipate pe trotuar, de romani vorbitori de limba romaneasac cu accente de mahala, injumatatint cuvintele si pitigaindu-le, e plina Romania. Si toate astea sunt in plina ascensiune pentru ca sunt sustinute si sublimate. Prefer sa fiu cu nasul pe sus si cu sufletul inchis celor enumarate mai sus, chiar va multumesc pentru apreciere. Sunt realista.
Deturnaţi discuţia în stilul consacrat de politicienii de care cu toţii afirmăm că ne-am săturat dar pe care mulţi dintre noi îi imităm. De aceea las la o parte înfloriturile şi segmentez mai clar ideile:
a) în România cele mai citite sunt fiţuicile porno-modene; Drumeş, Constatin Chiriţă, Băjenaru sunt deci primi paşi într-o direcţie bună;
b) Kundera e mai valoros decât Drumeş dar nu este pentru oricine, oricând; de pildă, aşa cum nu poţi cere unui copil de 12 ani să-nceapă cu asta, nu poţi să ai astfel de aşteptări nici de la cel care să zicem (pornim de la deducţiile dvs) n-a citit nimic până la 20 de ani-nu-i dai „Capra cu trei iezi”, dar nici „Opiniile unui clovn”;
c) dacă însă nu citim literatură de certă valoare decât ca să ne mândrim că noi şi familia noastră le-am citit, dacă după ce bifăm multe titluri sonore, vedem lumea tot în alb şi negru, atunci dăm tot în infatuare, dar cu spoială de cultură; tot în superficialitate, ca a celui care crede că pe baza unei cărţi poate trasa imediat un portret robot al cititorului ei; să cumperi şi să citeşti o carte ca să te serveşti de ea în scopuri atât de meschine e întocmai ca şi cum ţi-ai cumpăra diploma; fanfaronada şi superficialitatea pedantă nu-mi par alternative prea grozave la ce vedem acum cu toţii-n jurul nostru; de altfel suspectez că-n parte, simptomele triste ale românilor de azi sunt probabil şi o reacţie la genul dvs de discurs care pe destui i-o fi alienat; bref, la cărţi citite fără să le-nţelegem şi fără a le prelua valorile făceam referire vorbind de suflet închis şi nas pe sus şi nu cred că-i cazul să-mi mulţumiţi;
d) lipsa de maniere, de respect, bădărănia şi impostura le deplâng la fel ca şi dumneavoastră; la acestea însă antidotul nu sunt prejudecăţi care sub alte forme erau în vogă în Germania anilor ’30-’40 sau America anilor ’50; deşi cel puţin în primul caz, pe lângă pogromuri se mai ardeau şi cărţi, aşa cum mă tem că aţi propune şi dvs.