Inceputul e scanteietor totusi, pentru cel care nu s-a mai intalnit cu Pratchett. Umorul debordeaza; capitolul despre intrunirea societatii secrete e de-a dreptul antologic. In el am gasit o chestie de psihologie a manipularii care nici macar in romanele serioase sau in manualele de sociologie nu e amintita. Desi la noi, cel putin, in Romania, e pe toate drumurile. Cine e curios, sa ma-ntrebe, si o sa-i spun despre ce-i vorba…

Povestea se desfasoara deci promitator pana la un moment dat: lichefierea pe peretele unei cladiri a societatii secrete, de catre jetul de foc balauresc. Atunci sare in aer si intriga; pana la sfarsit, autorul parca nu mai stie ce sa mai faca pentru a-si termina cartea si a-si onora contractul cu editura. Si poantele isi pierd savoarea… Pe mine unul m-a indepartat de Discworld de tot – pana acum, cel putin, in anii care s-au scurs de la lectura cartii.