Esti aici: bookblog.ro » Alice Teodorescu, SF/Fantasy » Marele portret

Marele portret

Autor: Dino Buzzati
Rating:
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2003

Traducător: Cornel Mihai Ionescu 184 pagini ISBN: 973-681-384-3

Pret: 18,49 lei

Știință ce se manifestă prin artă, tehnică devenită suport al vieții, materie convertită în sentiment- astfel de paradoxuri se regăsesc în romanul lui Dino Buzzati, ce se dovedește a fi nu un SF, ci un compromis al secolului XX între cele două mari “inamice”: arta și realul (înțeles în sens școlăresc). Marele portret distruge, în manieră modernistă, orice orizont de așteptare pentru că titlul nu face trimitere la pictură, portretul femeii iubite conturându-se prin mașinării și zgomote reunite într-o imagine brută, compusă oarecum aleatoriu.

Subiectul pare desprins dintr-un fantezism futurist: un proiect ultrasecret nu este ceea ce se spune a fi, un om de știință, rămas văduv, reușește să recreeze prin intermediul unei mașinării gigantice o conștiință virtuală ce comunică prin sunete necunoscute omului, care, însă, lui i se revelează, pentru că mașinăria este noul trup al sufletului soției defuncte, format din circuite electrice și beton. Odată ce “femeia” dobândește conștiința de sine, drama se declanșează, redată, de scriitor, prin tehnica monologului: “Nu mai înțeleg nimic. Nu mai sunt cea de dinainte. Ce s-a întâmplat? M-au legat. M-au închis. Sângele. De ce oare nu mai simt cum îmi bate sângele în vene? Am murit (…) O trupul nu-l mai simt. Parcă aș fi de piatră, lungă și tare. M-am îmbrăcat cu o cămașă de fier, oh, lăsați-mă să mă întorc acasă!”

Deznodământul este, însă, unul așteptat, “mașinăria” scapă de sub control din dorința de a se răzbuna pe cei ce au încarcerat-o și sfârșește prin a “muri”, fiind deconectată de la sursa de energie. Monologul din final ridică, totuși, semne de întrebare privind natura umană și perfecțiunea: “M-au învățat să și mint. Asta-i marea lor izbândă. Ca să vă semăn vouă. Dar eu știu să mint mai bine decât voi. El voia să mă creeze curată, bună și curată, nu ți-a spus-o? Bună și curată ca Laura pe care a pierdut-o. Ca să-i semăn, a pus în mine cele mai prostești și mai murdare lucruri. Am o rezervă de păcat originar că pot să umplu cu ea toată valea!”

Iată că omul nu se poate juca de-a Dumnezeu, iar deus ex machina devine homo ex machina. Dar dacă “mașinăria” devine om, atunci mai poate fi ea fără cusur? Poate că circuitele și calculele constituie un sistem pur, dar sufletul uman este supus greșelilor, atras de cele lumești. Ea e totuși femeie, Eva de oțel, poarta în sine stigmatul păcatului originar. Oricat ar încerca omul să creeze perfecțiunea, odată ce este atinsă de natura imperfectă umană, ea este coruptă.

Mitul lui Pygmalion capătă, aici, noi semnificații: nu zeii dau viață sculpturii, pentru că le e milă de bietul Creator îndrăgostit de propria creație, ci creatorul-om dă viață creației, în încercarea de a sfida moartea. Dar totul este temporar, căci moartea își cere drepturile asupra sufletului uman, iar Laura, “mașinăria-femeie”, dispare: “Murise femeia, muriseră iubirea, dorințele, singurătatea, spaima. Rămânea doar mașina neostenită și fără suflare.”

Dino Buzzati redimensionează adâncimile sufletului uman, dăruindu-i-l unui concret de piatră și metal care începe să traiască din energia furnizată nu prin cabluri, ci prin nevoile tipic omenești. “Laura” devine simbolul omului alienat, automatizat, ale cărui sentimente au amorțit, simbol răsturnat însa în roman. Acolo materia palpită tânjind după un suflet. Aici, acum, omul a uitat că are un suflet…Poate că ăsta este viitorul. De la clone la inteligența artificială…de ce nu?

Scris de Alice Teodorescu

Carti de acelasi autor

• Monstrul Colombre si alte cincizeci de povestiri