Autor: Michel Faber
Rating:

Când aud cei din jurul tău că te îndeletniceşti cu lectura unui roman de groază, ba chiar grămada respectivă de pagini că ar mai avea şi ceva captivant, imediat îţi şi solicită date concrete, autorul, titlul, îşi exprimă şi spaima de totdeauna cu numărul de pagini, dar cu ajutorul unei coperte lucioase, a unui desen potrivit, al unei postfeţe abile cad repede în capcana curiozităţii şi-şi exprimă invariabil aceeaşi dorinţă: aş vrea s-o citesc şi eu. Ei bine, după Michel Faber devin parţial nişte vodseli ai cititului.

Dar ce sunt vodselii? Nu am să dezvălui mai mult din subiect decât o face coperta a patra a cărţii... deşi nu ştiu ce mă opreşte. O tânără foarte bine echipată din punct de vedere pieptos culege în fiecare zi câte un autostopist pentru ca oamenii din lumea ei subpământeană să-l proceseze aidoma fabricilor noastre de carne şi să-l servească sub formă de file bogătaşilor submundani. Aceste fiinţe cu o morfologie diferită de a noastră, de ajuns să spun că merg pe patru picioare, au bot de vulpe, urechi lungi, coadă, au descoperit un mod de a o transforma pe una dintre semenele lor, Isserley, într-o femelă vodsel, adică într-un biped gen bombă sexy.

Romanul include în spaţiul său narativ fie locurile pe unde Isserley îşi caută victimele, drumurile care sunt în jurul autostrăzii 9, fie ferma în care victimele femeii aţâţătoare sunt îngrăşate şi tranşate. De altfel, mă gândeam că orice roman de groază care se respectă trebuie să aibă un site întunecat, cu fiinţe barbare, grosiere şi abilităţi de măcelar.

Perspectiva din care ne este înfăţişată cartea este cea a femeii momeală, a fiinţei care trebuie să se prefacă fragilă, arzând de o sexualitate vizibilă din belşug, dar care de fapt abia aşteaptă momentul apăsării unui buton care-i va paraliza victima. Isserley este floarea lumii de dincolo, modificată morfologic pentru a avea aparenţa vodselilor, dar cu nostalgiile irepresibile ale organelor pierdute. De altfel, atracţia ei sexuală este dată în principal de sâni şi plete, altfel femeia îi sperie pe unii autostopişti, are o piele plină de cicatrice, iar ochii inumani şi-i maschează cu ajutorul unor ochelari cu dioptrii foarte groase. Are un aer straniu, o capacitate rară de înţelegere, ceva ciudat emană din fiinţa ei. Cei mai mulţi autostopişti o interpretează drept dorinţă sexuală, însă câţiva mai fini psihologi rămân cu un mare semn de întrebare asupra rostului acestei femei şofer.

Acum de ce am citit romanul? În primul rând datorită unei afirmaţii de pe coperta a 4-a cum că acest roman ar putea fi considerat un nou "1984", respectiv descrierea unei faze a societăţii prin care trecem sau vom trece. Am putea astfel înţelege că există sau e pe cale de a exista o lume subpământeană care să aprecieze culinar carnea umană şi neapărat şoferi care caută singuratici autostopişti pentru a-i transforma în friptură şi ciorbă de potroace.

Cât despre realizările narative ale cărţii, constatăm că acţiunea constă de fapt într-un şir monoton de asasinate după aceeaşi reţetă, că societatea umană continuă indiferentă la numărul victimelor şi acesta sperie având în vedere că aproape zilnic Isserley măreşte contingentul lor. Remarc de asemenea că dincolo de acţiune este vorba despre un şir de tablouri umane ale unor indivizi care, nebănuindu-şi apropiata moarte, îşi povestesc preocupările zilnice, nehotărârea, neînţelegerile, indiferenţa societăţii faţă de ei. Isserley aşteaptă din partea fiecărui autostopist confesiunea că nimeni nu se va interesa de ei şi odată această declaraţie făcută apasă butonul paralizant. Unii reuşesc să-i scape, fiinţele populare, iubite sau slab utilate fizic. În această maşină diabolică ne aflăm ca într-un birou psihiatric unde pacienţii, sub efectul afrodisiac al imenselor ţâţe ale şoferiţei se confesează uşor, nu-şi dau seama că sunt traşi de limbă, că le este gâdilat orgoliul de emiţător tocmai pentru a se dezvălui mai bine.

Să amintesc ceva şi de tehnicile persuasive - Isserley urmează câteva etape aproape obligatorii: aflarea destinaţiei pasagerului, dacă acesta e grăbit sau nu să ajungă la o anume destinaţie, dacă îl aşteaptă un drum în continuare, dacă este aşteptat de cineva, apoi are grijă să-şi etaleze în poziţii provocatoare sânii de regină a bordelurilor, să-i provoace astfel pe clienţi să se gândească la propriile lor relaţii sexuale, cât de bine se împacă la această oră cu femeile de acasă şi constată că mulţi au dat divorţ, trăiesc în singurătate, nu sunt înţeleşi. Isserley devine un confesor aidoma târfelor care ascultă răbdătoare tot felul de poveşti melodramatice ale bărbaţilor care caută să-şi motiveze astfel şi eventual să se disculpe ce caută în compania lor. Divorţaţii sunt înţepaţi, călătorii din străinătate la fel, şomerii nu scapă nici ei, singuraticii, izolaţii au de asemenea parte de înţepătură. După cum îşi spune Isserley însăşi, are impresia că societatea însăşi îi trimite victimele potrivite, autostopiştii au mai toţi o problemă de conflict social, sunt nestatornici, abuzează... Isserley are impresia că seamănă unui leu care are grijă de turma umană curăţând-o de exemplarele nedemne, izgonite la marginea societăţii. Este în fond aici o alegorie a eutanasierii sau într-un plan mai îndepărtat o pildă a legii junglei.

Ceea ce lipseşte acestui roman sunt ideile, o anume consistenţă. Lucrurile de acest gen pot apărea sau nu doar în urma unei analize a cititorului, lăsat de altfel să creadă ce vrea, iar la sfârşit băgat de tot în ceaţă printr-un final ambiguu. Ce înseamnă condiţia de autostopist, de ce unii oameni au vocaţia de a sta mereu pe lângă şosele, sunt un fel de pescuitori ai pomenilor şoselei aşa cum mult mai mulţi pândesc ce le-o mai aduce marea, ce mentalitate au cei care iau autostopişti şi de ce-o fac, relaţia dintre şoferie şi singurătate.

Nu trebuie uitat nici Platon cu ale sale două lumi, mereu reluat în romanele care presupun un noi şi un ei, iar fiinţele din lumea lui Isserley seamănă acelora din peştera alegorică conturată de filosoful grec. Mai mult, mă gândeam că Isserley deşi are şansa de a se bucura de frumuseţile acestei lumi, de necrezut pentru fiinţele regnului ei, totuşi păstrează mental aceleaşi apucături şi neînţelegeri iniţiale. Este din acest punct de vedere o fiinţă inferioară psihic, doar primul din seria de măcelari ai lumii vodselilor. Cel care realizează discrepanţa dintre cele două lumi, deosebirile lor fundamentale şi micimea de care dau dovadă semenii săi este Amlis Vess, un vizitator din Lumile Întunecate de dedesubt, o fiinţă foarte bogată care nu mai e nevoită să facă muncile murdare ale semenilor săi mai săraci. El este chipul care admiră frumuseţile Lumii de deasupra, cerul i se pare miraculos, marea uimitor de întinsă, frunzele - un fenomen la care reflectează ore întregi, iar o sărmană oaie o confundă cu o fiinţă inteligentă. Isserley este în schimb chipul care admiră Lumea de jos, este ceea ce o motivează să comită lungul său şir de crime, are o nostalgie de neînvins pentru trupul său de odinioară nemodificat genetic, îi place carnea trufanda de vodsel şi adesea vede în oamenii care aşteaptă la marginea drumului doar nişte viitoare hălci apetisante, dar mai ales ne prezintă imaginea lumii de jos şi a capacităţilor superioare de care s-ar bucura semenii ei.

Din păcate, Michel Faber nu ne explică în ce ar consta lucrurile care defineau cu adevărat o fiinţă subpământeană care îi dispreţuieşte pe oameniii-vodsel fiindcă: "nu puteau să cuşte, să împleşfuiască, n-aveau nicio idee despre slen. În sălbăticia lor nu evoluaseră atât de tare încât să folosească hunşurul; comunităţile lor erau atât de rudimentare că hissinii nici nu existau; aceste creaturi nu păreau să aibă nevoie nici de ciail, nici măcar de ciailisin". Ce-or fi cuvintele astea barbare care sună a parafrază lingvistică şi ce realităţi or fi desemnând autorul ne lasă în ceaţă. Ce o fi aia a împleşfui, e un cuvânt care ar merita soarta măcar a unei existenţe efemere.

E aici acelaşi truc pe care l-am găsit şi în romanele SF. Când tocmai ar urma să ni se explice cum se intră în viteza warp sau cum arată frumuseţile Lumii din viitor, de sub pământ, de pe Planeta XP 223 atunci firul se taie ca prin minune şi se face trecerea spre partea psihologică. Poate de aceea romanele SF sau rudimentele lor fanteziste nu au început să aibă succes decât după ce s-a acceptat mutarea accentului de pe acţiune pe psihologie şi de pe motivaţie pe introspecţie.

La sfârşit - sunt un pic derutat. Mi-a plăcut sau nu romanul? Este un nou 1984! Cred că verdictul critic de pe copertă nu se justifică, această scriere a lui Michel Faber este datată, aparţine categoriei cărţilor pe care după ce le-am străbătut le dau mai departe fără regrete. Să consemnez totuşi capacitatea de povestitor a acestui autor englez şi mai ales ştiinţa de a se juca în înţelesuri multiple, de a se menţine pe linia distinctă, dar foarte subţire dintre sexualitate, abjecţiune şi cunoaştere.

Scrisă de Gabriel Adrian Mirea