Esti aici: bookblog.ro » Cristi Mitran, SF/Fantasy » The Dream Hunters
The Dream Hunters
Autor: Neil Gaiman
Ilustrator: Yoshitaka Amano
Rating: 
Îmi plac foarte mult benzile desenate, şi nu mi-e ruşine să recunosc asta. De asemenea nu duc o cruciadă nebună pentru a-i convinge pe sceptici de potenţialul enorm al acestui mediu, pentru că nu simt nevoia de a-i face pe alţii să le placă ce-mi place mie. Dar cred că acolo unde literatura se întâlneşte cu pictura se creează un mediu excelent pentru a spune o poveste. Neil Gaiman a fost unul dintre primii care au demonstrat acest lucru, prin excelenta sa serie Sandman, publicată de DC Comics, din 1988 până în 1996. Alan Moore şi seria sa Watchmen ar fi alt exemplu, dar nu o sa intru în asta acum.
Gaiman a scris seria Sandman pentru a spune povestea lui Morpheus, o personificare antropomorfică a visului, care stăpâneşte tărâmul viselor şi tot ce se întâmplă atunci când oamenii visează. În cele 75 de numere, Morpheus trebuie să aleagă între moarte şi schimbare, pe măsură ce forţele din jurul său intră într-un conflict care ar putea aduce sfârşitul universului. Totul este un fel de discuţie despre existenţialism, ce înseamnă cu adevărat a trăi, şi felul în care acţiunile noastre afectează lumea. Însă elementul care scoate povestea în evidenţă este felul în care este povestită. Morpheus este protagonistul firului narativ principal, dar acest fir se îmbină cu poveştile altor personaje, care intră în lumea viselor. Practic este un fel de povestire în povestire, sau mai bine zis o povestire „metacontextuală” (un termen fabulos de pretenţios, dar încercaţi să mă mai suportaţi puţin).
Sandman a beneficiat de o mână de artişti talentaţi, Gaiman optând pentru alt desenator de fiecare dată când începea un nou ciclu al poveştii. Astfel artişti ca Sam Keith, Michael Zulli, sau fabulos de talentatul Charles Vess şi-au adus fiecare propriile viziuni asupra personajelor lui Gaiman, aruncând diverse faţete de lumină peste diamantul şlefuit de proza lui Gaiman. Iar coperţile făcute de Dave McKean ambalează totul într-un pachet splendid, care strigă să fie luat de pe raft.
Toate aceste lucuri au făcut din Sandman una dintre cele mai populare serii de benzi desenate din toate timpurile, de altfel singura serie care a câştigat vreodată World Fantasy Award. Şi normal că acest succes a generat mai multe „spin-offs”, mai ales că rolul lui Morpheus ca prinţ al poveştilor l-a pus în postura de personaj recurent în povestiri care nu ar fi avut nici o legătură cu universul său.
Una dintre aceste povestiri este The Dream Hunters, o nuvelă scrisă de Neil Gaiman la ceva vreme după ce seria Sandman se încheiase, şi ilustrată de Yoshitaka Amano (care a făcut tot concept art-ul pentru seria de jocuri Final Fantasy, printre altele). Sincer, nu credeam că o să văd o asemenea colaborare vreodată; imaginaţi-vă cum ar fi fost dacă Hendrix şi Duane Allman ar fi cântat împreună (probabil că nu ar fi mers).
Gaiman l-a întâlnit pe Amano când acesta a făcut un poster pentru aniversarea de zece ani de la lansarea primei ediţii din Sandman şi, apreciindu-i viziunea, i-a propus să ilustreze o bandă desenată. Amano i-a spus că îi plac benzile desenate, dar nu poate să le deseneze, însă a fost de acord să ilustreze un o nuvelă.
Gaiman şi-a amintit de o poveste japoneză numită „The Fox, the Monk, and the Mikado of All Night’s Dreaming”, pe care o citise cu ceva vreme în urmă, şi i-a propus lui Amano să facă o adaptare după ea, deoarece similariăţile dintre Morpheus şi Mikado (un spirit japonez care sălăşluia în vise) erau remarcabile.
The Dream Hunters este povestea unui călugăr, care trăieşte pe un munte neremarcabil, într-un templu neremarcabil. Într-o zi un bursuc (tanuki) şi o vulpe (sau spiritul unei vulpi – kitsune) se hotărăsc să-l alunge pe călugăr din templu, ca să-i fure locul de odihnă. Deşi se deghizează în bandiţi, femei, sau demoni, înţelepciunea călugărului vede prin şiretricurile lor, şi bursucul este alungat în alt ţinut, în timp ce vulpea vine cerându-şi scuze, şi în cele din urmă se îndrăgosteşte de călugăr. În acelaşi timp un magician puternic îi pune gând rău călugărului, dorind să-l omoare pentru a-i fura liniştea sufletească. În acest scop face o vrajă care avea să-l omoare într-un vis, dar vulpea află de acest lucru şi se duce la stăpânul viselor (Morpheus), ca s-o povăţuiască cum să-l salveze pe călugăr. În cele din urmă reuşeşte să-l apere, cu costul propriei vieţi, iar călugărul porneşte şi el în căutarea lui Morpheus, pentru a o aduce înapoi.
Nuvela este foarte bine scrisă, Gaiman descurcându-se excelent în a imita stilul unei legende japoneze (cu elemente din poveştile populare chinezeşti). Apar vulpi şi bursuci vorbitori, demoni zburători, magicieni şi vrăjitoare, şi cam toate lucrurile la care ne-am putea aştepta într-o astfel de poveste.
Pentru fiecare pagină de text Amano a introdus şi câte o pictură extravagantă, în stilul său imposibil de confundat. Multe din ilustraţii ar fi mai la locul lor într-un muzeu decât într-o carte, şi personajele din text sunt puse în umbră de jocul culorilor personajelor din picturi. Unele picturi se întind pe câte două pagini şi produc adevărate supraîncărcări ale simţurilor, ca momentul în care călugărul se întâlneşte cu creatura care păzeşte porţile tărâmului viselor, un itsumade – un fel de grifon cu cap de leu şi cozi de şarpe.
Singura problemă este că în unele momente povestea nu se împleteşte foarte bine cu desenul. Viziunea lui Gaiman asupra mitologiei japoneze, şi asupra lui Morpheus ca întruchipare antropomorfică a unui concept atât de larg ca visarea, este una preponderent occidentală, în timp ce arta lui Amano îşi trage vitalitatea din cultura orientului. Acest lucru duce la o ciocnire destul de violentă a celor două emisfere, extravaganţa picturilor umbrind estetica poveştii. Este o deplasare destul de mare de la Sandman-ul iniţial. Ironia este că Morpheus s-a dorit a fi un personaj universal, stăpânul tuturor poveştilor, dar în momentul în care este plasat într-un context oriental funcţionează tot după o mentalitate occidentală. De aceea sfârşitul poveştii nu este ceea ce ar fi putut să fie.
Cu tot acest neajuns, The Dream Hunters este rodul unei colaborări excelente, între doi artişti mari, cu viziuni diferite. Însă nu este mai mare decât suma părţilor sale, din păcate. Acest lucru nu ne împiedică să ne bucurăm de povestea lui Gaiman sau de arta lui Amano, dar este cam greu să le facem pe amândouă în acelaşi timp, după cum s-ar fi dorit. În orice caz nuvela se recomandă singură, doar prin numele de pe copertă, şi oricine va găsi ceva plăcut în ea, fie povestea, fie arta.
The Dream Hunters sneak peek (Vertigo comics)
O recenzie de: Cristi Mitran
Nu am vazut cartea, dar vreau sa multumesc pentru faptul ca am putut descoperi niste artisti remarcabili printre cei mentionati ca ilustratori ai seriei.