bookblog.ro

---

The Year's Best Science Fiction: Twenty-Third Annual Collection, volumul I

Scris de • 20 November 2007 • in categoria SF/Fantasy

Editor: Gardner Dozois
Rating: Gardner Dozois - The Year
Editura: Nemira

(ediţia în limba engleză)
Gardner Dozois - The YearSe spune că există fericire în ignoranţă. Eu eram fericit înainte să deschid această antologie. Mi-am petrecut ultimul an citind selectiv, revizitând câteva din romanele lui Asimov, luptându-mă cu engleza lui Gene Wolfe şi cufundându-mă în lumile fantastice ale lui Neil Gaiman. Apoi a venit vremea să văd ce se întâmplă în lumea largă a SF-ului contemporan, încotro se îndreaptă noile curente. Mă aşteptam să fiu purtat din nou către stele, dar am fost târât prin nămol, bătut cu beţe şi lăsat aproape mort într-un şant. Acum m-am întors ca să spun adevărul, aşa că ascultaţi-mă un pic.

Gardner Dozois a fost editorul şef al revistei Asimov"™s Science Fiction timp de douăzeci de ani. Are destule premii Hugo cât să umple trei rafturi şi este probabil autoritatea supremă în materie de SF. Antologia sa anuală, The Year"™s Best Science Fiction, ajunsă la a douăzeci şi patra ediţie, este o "venerabilă instituţie" a SF-ului. Şi am aflat toate astea de pe a doua pagină a cărţii.

Trebuie să recunosc că e o carte impresionantă la prima vedere. Are aproape şapte sute de pagini, iar coperta e plină de nave spaţiale şi clădiri înalte, care te duc cu gândul la lumi îndepărtate. Sub titlu şi pe cotor sunt treisprezece scriitori de renume, iar pe coperta din spate diverse publicaţii ridică în slăvi volumul. Booklist chiar foloseşte două adjective la superlativ în prima frază. New York Times Book Review e mai rezervat şi spune că antologia lui Dozois "rămâne esenţială". Esenţială în lipsa a ceva mai bun, aş adăuga eu, dar cine sunt eu să mă cert cu NY Times? Totuşi, voi credeţi chiar tot ce citiţi? Sper că nu, şi nu ar trebui să mă credeţi nici pe mine în totalitate. Puneţi mâna pe carte şi judecaţi singuri.

Dar să terminăm odată cu toată vorbăraia asta şi să deschidem cartea. Suntem doar noi şi povestirile. Prima este de Ian McDonald. Are o introducere foarte frumoasă, de două paragrafe, ca toate celelalte povestiri: "Ian Mcdonald este un scriitor ambiţios şi..." Sărim peste asta, pentru că nu mă interesează atât de mult ce a făcut Ian McDonald, câte cărţi a publicat şi câte premii a luat. Tot ce mă interesează este povestirea de faţă, pentru că şi numele mari pot să dea rateruri, iar un pedigree excelent nu garantează că o să scrii toată viaţa literatură de mâna întâi.

În Mica Zeiţă, Ian McDonald ne duce într-o Indie a viitorului, unde tehnologia a avansat într-un ritm ameţitor şi unii oameni s-au întors către vechile credinţe. Povestirea este narată de o feţiţă care devine încarnarea zeiţei Kumari. Luată de lângă părinţii ei şi crescută într-un palat complet izolat de lumea exterioară, fetiţa este adorată orbeşte de mulţimile sărace, dar expulzată din templu înainte să ajungă la pubertate şi obligată să se mărite, ca tot restul femeilor din clasa ei socială. Povestea vorbeşte despre ce înseamnă să devii zeu şi apoi să te întorci înapoi în realitatea cruntă a lumii de rând. India schiţată aici este exotică şi haotică, aproape extraterestră.

Însă povestirea nu începe cu adevărat decât după câteva pagini bune, când ia o turnură spectaculoasă, transformându-se într-un Johnny Mnemonic produs la Bollywood, în loc să devină un nou Lord al Luminii. Fosta zeiţă ajunge să facă contrabandă cu inteligenţe artificiale, deoarece tiranicele State Unite ale Americii pun un embargo asupra software-ului indian. Sincer, m-am săturat să-i tot văd pe americani ca tirani capitalişti ai viitorului. Mica Zeiţă e un început care dă tonul pentru restul povestirilor din antologie, bazându-se mai mult pe atmosferă decât pe o poveste solidă.

Dincolo de Falia Aquila este una dintre cele mai bune povestiri de aici, iar Alastair Reynolds este unul dintre suspecţii de serviciu ai lui Dozois. Deşi are un spoiler chiar în titlu, iar finalul face un truc jenant chiar şi pentru un scriitor începător, aventura spaţială a lui Reynolds readuce un pic din entuziasmul explorării spaţiale, adică exact ce lipseşte cu desăvârşire din acest volum, sau din SF-ul ultimilor ani. Dacă NASA ar reîncepe expediţiile lunare, sau ar face o treabă mai serioasă cu misiunile pe Marte, poate că am vedea din nou odisee spaţiale adevărate.

Michael Swanwick a făcut lucruri grozave în Vara Triceratopilor şi, dacă nu a scris cea mai bună povestire din antologie, măcar a scris-o pe preferata mea. Dintr-o mulţime de povestiri care se axează pe atmosferă, Vara Triceratopilor e cea mai uşor de citit şi degajă o atmosferă relaxată şi caldă. Dinozaurii apar din senin în mijlocul şoselei şi încep să creeze probleme pentru oameni, deoarece le mănâncă peluzele şi florile. Personajul principal şi soţia sa îşi vor petrece vara privind triceratopii cum dorm în grădina lor şi, pe cuvântul meu, e mai interesant decât ce se întâmplă în povestea următoare.

Camuflaj nu e o risipă de hârtie, ci o risipă de potenţial. Robert Reed depune atâta efort în a descrie o navă uriaşă cât o lume întreagă, care călătoreşte prin spaţiu cărând după ea continente, oameni şi diverse specii de extratereştrii, ca apoi să prezinte totul sub forma unei poveşti poliţiste mediocre. Nici măcar nu rezolvă crima în mod holistic, reflectând problemele întregii societăţi, ci înşiruie o grămadă de suspecţi extratereştri legaţi de o femeie fatală (la propriu). E prea lungă şi, în final, dezamăgitoare. Dar se putea mai rău, după cum vedem în următoarea povestire.

Ken MacLeod vă cere să vă imaginaţi cum ar fi dacă am stabili contactul cu extratereştrii, după un secol întreg de aşteptare. Apoi vă cere să vă imaginaţi că acei extratereştrii sunt o specie inteligentă de ciuperci. Şi mai vin eu cerându-vă să vă imaginaţi cum ar fi să citiţi aşa ceva şi să nu vă distraţi deloc. Personajul principal e un preot care vrea să convertească ciupercile la creştinism şi, în final, se îneacă în nisip mişcător. Cam la asta se rezumă O Speţă de Concordie.

Planul lui Blemmye este şi mai rea. A fost singurul moment în care am vrut cu adevărat să arunc cartea pe geam şi să omor pe cineva cu forţa ei cinetică. Nu ştiu cine e Bruce Sterling, nu am citit nimic din ce-a scris şi nu îl urăsc cu ardoare, deşi cred că el îşi urăşte cititorii, altfel nu ar fi scris aşa ceva. Povestirea este situată în Ţara Sfântă, pe vremea cruciadelor, deşi nu are nici cea mai mică treabă cu istoria. Nu îi reproşez acest lucru, dar nu reuşeşte să redea nici măcar culoarea epocii, iar intriga e pur şi simplu lipsită de sens, nu în ideea că lucrurile nu au logică, ci în sensul în care te întrebi de ce te interesează ce fac personajele alea acolo şi de ce mai citeşti povestirea.

Stareţa Hildegart şi alchimistul Sinan lucrează pentru un om misterios numit Blemmye, care are capul în piept, dintr-un motiv neexplicat. Acest Blemmye îi cheamă la fortăreaţa sa de lângă Marea Moartă şi le spune trist că soţia sa e (efectiv) un demon şi că a murit, iar copii lor se ţin de prostii în cavernele natale. După ce o îngroapă pe nevastă (un crab imens) în Marea Moartă, Blemmye se sinucide, iar cei doi se hotărăsc să eradicheze demonii din caverne cu ajutorul lui Roger de Edessa, apărut din senin în poveste. Urmează o luptă epică şi Hildegart, care nara povestea, moare. Da, naratorul moare şi încheie o risipă ridicolă de hârtie, care nu îmi dau seama cum a ajuns în această antologie, sau a fost publicată undeva de la bun început. Nu cred că mai am destui termeni în vocabular ca să denigrez povestirea asta, aşa că vă rog să săriţi peste ea, decât dacă nu vă place ficţiunea proastă.

În Zona de Seism e mai bună decât Planul lui Blemmye, dar orice ar veni după o asemenea povestire ar fi o uşurare. David Gerrold începe foarte bine, prezentându-ne un detectiv care călătoreşte în timp prin nişte cutremure temporale, lucrând pentru o agenţie misterioasă. Dar, din moment ce Dozois nu vrea să vă distraţi deloc pe la mijlocul acestui volum, povestirea se transformă într-o mică nuvelă poliţistă, la fel cum o face şi Camuflaj, iar detectivul ajunge să caute un criminal în serie care omoară tineri homosexuali prin anii şaizeci. De la cutremure temporale ajungem la un discurs politic şi un final ridicol.

Totuşi, trebuie să recunosc că personajul principal are o personalitate bine conturată, spre deosebire de personajele din povestirea lui Stephen Baxter. Copiii Timpului prezintă o lume post-apocaliptică, care se îndreaptă repede spre extincţie. Trecem printr-o nouă eră glaciară, redescoperim Antarctica şi, în cele din urmă, un copil de unsprezece ani iese din caverna în care a trăit toată viaţa şi vede o mică sferă roşiatică veghind asupra unui relief dezolant. E o schiţă scurtă şi drăguţă, dar nimic mai mult.

Companionii, de Vonda McIntyre, este prima povestire cu adevărat originală şi punctul în care volumul de faţă începe să-şi revină. Mai bine târziu decât niciodată, nu? Intriga are în centru o specie umanoidă din viitorul îndepărtat, probabil descendenţi ai oamenilor, formată doar din femei care poartă în burtă diverşi companioni de sex masculin şi călătoresc în nave organice inteligente. Povestirea seamănă foarte mult cu un episod din Star Trek, probabil pentru că McIntyre a scris câteva romane în acest univers, dar este una dintre ele mai complete şi reuşite din acest volum.

Valul lui Gene Wolfe este povestirea pe care am aşteptat cu atâta nerăbdare să o citesc şi nu m-a dezamăgit. În cea mai scurtă povestire din antologie, Wolfe descrie două oraşe plutitoare pe cale să se ciocnească şi un om cu un plan. Finalul este brusc şi puternic, cu un iz de trădare conjugală, iar fiecare pagină este plină de mici simboluri şi metafore. De ce nu a putut să fie toată antologia aşa?

Neil Asher face un pas în spate cu Blând Grăia Măcăreţul, dar nu greşeşte nimic major. Povestea vânătorii pe o planetă exotică are un ritm excelent, scene de acţiune rapide şi descrieri succinte. Nu iese prea mult în evidenţă şi, datorită lipsei unei teme care să aibă un impact adevărat, se pierde în fundal.

Înger de Lumină, a lui Joe Haldeman, pictează un portret straniu al unui viitor dominat de o religie numită Chrislam, o combinaţie între creştinism şi islamism. Personajul principal găseşte o revistă de benzi desenate SF în pod, alături de o mitralieră uzi, şi se duce să o vândă în bazar. La început toţi cumpărătorii strâmbă din nas, pentru că poveştile din revistă sunt considerate blasfemii, dar un extraterestru o cumpără, în schimbul unui glob de lumină plutitor, pe care omul şi-l pune în bradul de Crăciun. Ideea e că revista nu înseamnă nimic pentru om, dar pentru extraterestru e o sursă (chestionabilă) de informaţii despre istoria omeniiri, în timp ce globul de lumină este privit ca un obiect magic de către om, dar este doar o jucărie pentru extraterestru. Cam asta e ideea trocului, după cum ne spune şi naratorul la final.

Ultima povestire este o nuvelă în toată regula. Foc, de James Patrick Kelly, prezintă o lume în care tehnologia lipseşte aproape complet, fiind ultima rezervaţie de oameni "adevăraţi", nemodificaţi în vreun fel. Nuvela e plină de citate din Thoreau, care reflectă foarte bine situaţia de pe planeta izolată. Personajul principal e Spur, un pompier voluntar care luptă cu incendiile de pădure puse de pukpukşi, locuitorii iniţiali ai planetei. Totul se schimbă când un grup de copii extratereştrii vin într-un fel de excursie şi Spur descoperă adevărata situaţie a planetei. Povestirea e lungă, dar nu prea lungă, şi nu are puncte în care să-şi piardă considerabil din interes. Finalul este oarecum surprinzător şi cred că nişte pagini în plus ar fi construit mai multă anticipaţie pentru el.

Dacă ar fi să trăim doar cu matematică şi ştiinţă, o numărătoare scurtă ar scoate la iveală ca mi-au plăcut doar şase din cele treisprezece povestiri. Iar din acelea şase doar trei m-au impresionat cu adevărat. Optimiştii ar spune că jumătate din povestiri sunt bune, iar pesimiştii ar spune că paharul e pe jumătate gol. Eu nu sunt sigur că vreau să beau deloc, sau să mă mai uit la pahar. Rating-ul de trei stele l-am dat matematic, aproximând prin adaos pentru că azi mă simt optimist. Dacă l-aş fi dat după ce impresie mi-a lăsat antologia, ar fi fost mult mai mic.

Lucrul care m-a frapat e că nici un scriitor din această antologie nu are sub treizeci de ani. Aproape toţi scriitori de faţă au început să scrie prin anii optzeci, sau începutul anilor nouăzeci. Unii parcă au rămas în acea perioadă, iar alţii au făcut nişte paşi şovăielnici înainte. De aceea, cred că SF-ul modern e în declin. Nu-i mai avem pe Zelazny, Herbert, Asimov, Lafferty sau Dick, dar nu au apărut nici urmaşii lor. Unde e următorul val de scriitori? Antologia de faţă nu depune nici cel mai mic efort de a descoperi sau promova noi talente. Ori anul 2005 a fost unul rău pentru SF, ori Dozois a greşit foarte rău.

Însă, în apărarea lui Dozois, trebuie să menţionez că nu am citit volumul doi al antologiei, care apare de abia în decembrie la noi, şi care sper să corecteze situaţia dezastruoasă din primul volum. Remarc cu deosebită tristeţe că suntem decalaţi foarte rău de ce se întâmplă în afară şi că antologia ar fi trebuit să se numească "Cele mai bune povestiri SF de acum doi ani", deoarece toate povestirile despre care am vorbit sunt din 2005 şi deja a apărut a douăzeci şi patra ediţie a acestei antologii, care conţine povestiri din 2006. Noi probabil că o s-o vedem tradusă în 2008. Calul de dar nu se caută la dinţi, dar cred că e de preferat să schimbi întreg sistemul decât să tot primeşti cai bătrâni.

Aşa cum stă acum vertical pe masa mea, primul volum din The Year's Best Science Fiction: Twenty-Third Annual Collection nu arată ca o "venerabilă instituţie" a SF-ului, ci mai degrabă ca piatra de mormânt a acelei instituţii. E o lectură greoaie şi necaptivantă, cu sclipiri de geniu înecate în mediocritate.

Mi-am făcut clară părerea în rândurile de mai sus şi aş putea să găsesc SF mai bun în cinci minute, cu un motor de căutare. De altfel, am şi făcut-o: The Canadian Who Came Almost All The Way Home From The Stars e o povestire scrisă de Jay Lake şi Ruth Nestvold, şi Two Dreams on Trains e una scrisă Elizabeth Bear. Le veţi putea citi pe amândouă, traduse în volumul al doilea al acestei antologii, împreună cu alte povestiri, sper eu, la fel de bune.

Mai sper şi că a douăzeci şi patra ediţie a acestei antologii aduce ficţiune mai bună, dar se pare că mai trebuie să aşteptăm ceva până aflăm. O alternativă la antologia lui Dozois este şi antologia editată de David G. Hartwell şi Kathryn Cramer, intitulată Year's Best SF şi ajunsă la ediţia a douăsprezecea. Dar mie mi-au ajuns antologiile astea, pentru o vreme.

Mai multe detalii despre carte aici.

Scrisa de Cristi Mitran

***post sponsorizat

Citeste cele 17 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Alin spune:

    good job. e cea mai buna recenzie pe care am citit-o in ultima vreme (desi unele persoane ar putea sa fie stresate de lungimea ei :D)

    Nu sunt fan asa de mare al SF-ului, dar sunt de acord ca acesta se afla intr-un declin, in mare parte datorita scriitorilor care se incapataneaza sa ramana in anii 80. in orice caz, e amuzant sa faci recenzii la antologii de povesti (asta daca reusesti sa le citesti in intregime)

    raspunde

  2. Silviu spune:

    Eu mai departe de “clasicii” genului nu am cititi altceva. Buna recenzie dar cam nehotarata. Daca dintr-o antologie iti plac sase texte din 13, atunci nu este o “piatra de mormant” pentru SF, cum ai spus la final.

    Apoi nu inteleg de unde te asteptai sa-ti placa toate povestirile: sunt mai multi autori tocmai in ideea de a alege, de a descoperi. Sunt multi autori de SF. Dar numai cativa au ajuns celebrii prin mai toate colturile lumii. Restul…au ramas in antologii…
    Adica din 13 autori publicati in volumul 1. mi s-ar parea ciudat sa apara 13 scriitori de talia lui Asimov, Dick, Herbert, Card…
    Daca ar apare pe an 13 scriitori atat de buni + cei din volumul doi (sa zicem in total 26) ma indoiec ca vei alerga la rafturi dupa 26 de scriitori geniali pe an ca sa le cumperi cartile.
    Daca trei scriitori chiar te-au impresionat atunci antologia (volumul 1)cred ca si-a atins scopul…

    raspunde

  3. exty spune:

    Problema cu sf-ul si motivul pentru care e vazut ca un gen inferior de multzi consumatori de literatura e selectzia. In mainstream scriitorii s-au selectat de mazgalici mult mai usor, pe de o parte datorita testului timpului, pe de alta datorita atentziei primite de autoritatzile in materie de literatura. Sf-ul, ca nume cel putzin, are dezavantajul de a fi un gen relativ nou si pornit din premise nu tocmai favorabile (literatura pulp) deci testul timpului si atentzia criticilor nu se prea aplica. De-aia se decanteaza mai greu scriitorii mishto de kknari si ai sanse mult mai putzine fatza de mainstream la calitate cand alegi, ca neinitziat, o carte de gen din librarie. Sf-ul se publica cu mult mai putzin discernamant. Exemplul evident, care ma oripileaza de fiecare data, e cum stau in fiecare librarie volume din Herbert sau Clarke langa tone de novelizari Star Wars.
    Dar nu ma lasatzi sa ma iau cu vorba. Ce vroiam sa zic e ca si sf-ul modern are varfurile si mazgalicii lui, cel putzin in aceeasi masura in care perioada de aur i-a avut pe ai sai. Cum sa nu existe talente postoptzeciste (oribil neologism)?
    Simmons si scenariile lui extrem de bine gandite au reinventat space-opera iar din 2000 incoace Alastair Reynolds il reinventeaza pe Simmons. Genialul Greg Egan si-a facut teren de joaca pe ruinele cyberpunkului, Gaiman, acest Cartarescu al americanilor, e reincarnarea lui Zelazny pentru noul mileniu si daca imi mai storc umpic memoria sigur mai vin cu vreo catziva care ar putea sa se ia la tranta oricand cu clasicii genului. Bunaoara chiar premiantul Hugo de anul asta, Rainbows End a lui Vernor Vinge e un roman cat se poate de vizionar si inovator, desi personal nu l-am prea agreat. In timp ce mult-aclamatul Spin de anul trecut e doar o poveste clasica, tipicara, care putea sa fie scrisa la fel de bine acu 50 de ani.
    In concluzie, ca intotdeauna, solutzia e discernamantul.

    raspunde

  4. Sorin spune:

    Buna ziua,

    Am promis, acum un an si ceva, ca nu voi mai interveni pe acest site si, pana acum, m-am tinut de cuvant. Exista, la aceasta adresa: http://sfro.biz/2007/05/25/the-mammoth-book-of-best-new-science-fiction-v-19/

    o alta parere despre acest volum, de fapt la intregul volum, pentru ca ati inteles, sper, ca editia 2006 a antologiei este publicata de Nemira in 2 volume, parere la care subscriu in totalitate. Si, oricum, stelele nu mai reprezinta prioritatea SF-ului de mult timp. Pe de alta parte, aceasta avalansa de fantasy ma ucide pe mine, iar cei de la Tritonic ma cunosc prea bine. Oricum, ce problema avea Little Goddess, in afara ca este antiamericana? By the way, eu sunt pro american convins, dar asta nu are nici o legatura cu valoarea unui text literar. In fine, nu ne mai ramane decat sa ne bucuram ca editura Tritonic ne inunda cu fantasy si sa privim SF-ul, in continuare, ca fiind doar o chestie despre stele, spatiu si extraterestrii. Daca ma insel, scuze, eu asa inteleg de aici: “Mă aşteptam să fiu purtat din nou către stele, dar am fost târât prin nămol, bătut cu beţe şi lăsat aproape mort într-un şant.”
    Scuze pentru interventie si toate cele bune.

    raspunde

  5. Codru spune:

    N-ai facut econmie de caractere vad :)
    O recenzie buna.

    raspunde

  6. Cristi spune:

    @Alin:
    Multumesc.

    @Silviu:

    Nu stiu cum privesti tu lucrurile, dar daca jumatate din mar e stricat nu cred ca mai vrei sa-l mananci. Poate duc analogia prea departe si, ai dreptate, nu aveau cum sa fie 13 scriitori geniali aici. Dar jumatate din povestiri nu le-as fi citit daca nu ar fi trebuit s-o fac, trei mi-au dat impresia ca chiar merita sa fie intr-o antologie de genul asta, si restul de trei le-as mai da cuiva sa le citeasca in speranta ca ar putea sa-i placa, chiar daca nu citeste SF in mod obisnuit.

    Deci antologia nu-si indeplineste scopul de a descoperi scriitori noi (din moment ce nici unul nu are sub treizeci de ani), sau de a promova SF-ul de calitate scriitorilor deja “consacrati” (dupa cum am demonstrat mai sus). Mi-e mult mai usor sa citesc site-uri ca Strange Horizons, sau revista Asimov’s, ca sa descopar scriitori noi, decat astept doi ani ca sa citesc o antologie intreaga din care nu o sa-mi placa trei sferturi din povestiri.

    @exty:

    Sunt convins ca si SF-ul modern are virtuosii lui, doar ca nu sunt in aceasta antologie, sau, daca sunt, nu apar in forma maxima. Toti scriitorii din aceasta antologie si Gardner Dozois pot lucra la un nivel mult mai inalt decat ce ne-au aratat aici.

    @Sorin:

    Poate ca trebuia sa-ti tii promisiunea.
    Da, sunt foarte constient ca acesta este primul volumul din antologie, deoarece scrie “volumul I” chiar in titlul recenziei si la final am spus ca “nu am citit volumul doi al antologiei, care apare de abia în decembrie la noi, si care sper sa corecteze situatia dezastruoasa din primul volum”, ceea ce ai fi vazut si tu daca chiar imi citeai toata recenzia.

    Eu sunt constiincios si am citit toata “recenzia” ta, poate pentru ca are doar sapte paragrafe si enumera niste povestiri care ti-au placut, pe cand a mea chiar argumenteaza parerile (poate gresite) pe care le exprim.

    Ma bucur ca esti american convins, dar comentariul meu nu a avut nici o motivatie politica. De ce nu mi-a placut Mica Zeita? Poate ca nu am fost destul de explicit in recenzie, asa ca o sa corectez situatia:

    1) Are un ritm dezastruos. Nu incepe cu adevarat decat pe la jumatate, si de acolo continua cu tot felul de flashback-uri greu de urmarit.

    2) Faza cu contrabanda de AI-uri s-a mai facut in Johnny Mnemonic; faza cu indienii care devin zei prin tehnologie a fost facuta mai bine de Zelazny in Lordul Luminii. Subiectul e deja fumat.

    3) Americanii apar in viitorul distopic doar ca opresori capitalisti, care sugruma comertul cu AI-uri al saracului stat indian. Nu ma deranjeaza asta din ratiuni politice; ma deranjeaza pentru ca s-a mai facut de o mie de ori si m-am saturat.

    4) Povestea se bazeaza mai mult pe atmosfera decat pe o intriga solida. Toate personajele, in afara de cel principal, sunt schitate vag si unidimensional. Actiunea e previzibila si neinteresanta. Finalul e lasat in coada de peste si serveste doar ca o analogie pentru inceput, demonstrand ca poti sa fii zeu si in alt mod.

    Stiu diferenta dintre SF si fantasy. Imi pare rau ca mi-ai inteles gresit acea analogie, voiam doar sa zic ca mi-au fost inselate asteptarile.

    Toate cele bune si tie.

    @Codru:

    Da, e o carte mare.
    Mersi.

    raspunde

  7. mihai-dan pavelescu spune:

    @cristi
    Opiniile tale despre textele din primul volum publicat de Nemira nu reprezinta obiectul interventiei mele. Incerc doar sa lamuresc cateva lucruri.
    In cei 24 de ani de existenta, antologia Dozois nu si-a propus nici o clipa “de a descoperi sau promova noi talente”. Ea reprezinta pur si simplu parerea celui mai competent (potrivit premiilor pe care le-a luat — si nu vreau sa comentez sistemul de acordare al premiilor Hugo) editor american de proza scurta SF despre cele mai interesante texte din anul respectiv. Antologia nu contine texte fantasy sau horror.

    “Lucrul care m-a frapat e că nici un scriitor din această antologie nu are sub treizeci de ani.” Ideea de marketing a editurii Nemira a fost ca prima jumatate din Dozois 23 sa contina texte de scriitori deja tradusi la noi (Haldeman, Asher, McDonald, Baxter, MacLeod etc.). A doua jumatate ii va contine pe autorii “tineri” si necunoscuti romanilor care nu citesc in engleza.

    “Remarc cu deosebită tristeţe că suntem decalaţi foarte rău de ce se întâmplă în afara” este genul de afirmatie valabila si pentru SUA, fiindca Dozois 23 a aparut in 2006, la peste un an dupa datele de aparitie originala a povestirilor pe care le cuprinde.
    In luna mai 2007 Nemira a cumparat cele mai recente 2 antologii Dozois aparute pana atunci (22 si 23; Dozois 24 a aparut in august 2007). Am fost intrebat de ce nu le publicam in ordinea aparitiilor initiale: Dozois 1, 2 etc.? Raspund acum ca si atunci: pentru ca nu sunt nostalgic. Prefer sa aduc pe piata proza scurta contemporana decat sa reincalzesc Gibson-uri si Sterling-uri care faceau voga cenaclurilor de noapte in anii ’80. Este desigur posibil ca povestirile sa nu fie pe placul tuturor, dar daca Dozois 22 si 23 vor avea succes de public, voi incerca sa publicam toata seria.

    raspunde

  8. Sorin spune:

    Scuze, din nou. Nu este “recenzia” mea. Am spus doar ca subscriu la ea. Adaug, doar atat:

    “De fapt mi-au plăcut toate, aşa că le-am ales cam la întâmplare.” Deci nu este vorba despre “niste povestiri” care mi-au placut. Mi-au placut toate!!!!!
    Si sa spoilaresc texte nu-mi sta in caracter. Este bine ca oamenii sa citeasca si sa-si formeze singuri opinii. Vrem povesti: E.E. “Doc” Smith. Il recomand cu caldura.
    In rest, numai de bine

    raspunde

  9. Silviu spune:

    @cristi
    Uite partea asta cu marul stricat mi se pare un minus in ce scrii. Argumentezi misto de ce nu merge o povestire, unde s-au mai folosit procedeele respective, adica de ce omul nu este original si apoi simti nevoia sa te completezi cu metafore nereusite gen “piatra de mormamt” sau “mar stricat”.

    Daca tot vrei sa folosesti astfel de mijloace, Nietzsche in “Consideratii inactuale” face critica folosind si astefel de procedee. Desi scris in secolul trecut, textul ramane “scoala”.

    raspunde

  10. Cristi spune:

    @mihai-dan pavelescu:

    Multumesc pentru lamuriri si astept volumul al doilea.

    @Silviu
    Mersi, o sa ma uit peste cartea lui Nietzsche cand o sa am ocazia.

    raspunde

  11. H spune:

    “2) Faza cu contrabanda de AI-uri s-a mai facut in Johnny Mnemonic; faza cu indienii care devin zei prin tehnologie a fost facuta mai bine de Zelazny in Lordul Luminii. Subiectul e deja fumat.”

    Antologia este cumparata insa inca este necitita, asteapta sa termin Brasyl-ul lui McDonald. Adicalea inca nu imi permit sa am o parere despre ea.

    Imi pare amuzanta insa atitudinea ta, reprezentata oarecum de citatul extras de mine. Ca sa ma duc complet in coltul opus (sper sa ilustreze suficient de bine parerea mea), as zice ca si faza cu razbunarea si faza cu dragostea au fost fumate. Asa, in general. Nu?

    raspunde

  12. Din antologie, cam 20% dintre povestiri pot fi citite cu placere. Am cumparat unele drepturi de publicare si pentru SCI-FI Magazin la fel cum am cumparat si din Dozois 2007.
    Preferam insa sa facem o selectie.

    raspunde

  13. woland spune:

    Nu am mai citit Sf de vreo 6 ani. Nu prea mai stiu ce se intampla prin zona asta si am cumaparat cartea tocmai pentru ca e o antologie si am sansa sa ma inalnesc cu povesti diferite, autori diferiti etc, totul sub semnul unei colectii “The Year’s Best Science Fiction”. Prea putine povestiri mi-au placut, prea multe nu mi-au placut. Daca imprumutam cartea, nu-mi parea rau, imi faceam o impresie prosta si gata. Dar am cumparat, si immi pare rau cam am dat banii degeaba. Poate pana la urma nu e asa rau sa citesti o carte proasta, avand in vedere ca e mai rau sa citesti o carte proasta si sa nu-ti dai seama ca e prosta.

    raspunde

  14. Pingback: The Year’s Best Science Fiction - Antologiile GARDNER DOZOIS (volumul 1) [2007] | blog

  15. Alex spune:

    de acord in principiu, am citit cartea mai toate povestirile m-au dezamagit, dar pe de alta parte trebuie sa spun ca Stephen Baxter cu a sa Copiii timpului m-a surprins foarte placut, si ma surprinde si mai mult ca tu nu ai vazut nimic in ea. Incapatanarea omului de a supravietui portretizata in mici povestiri la mii de ani distanta precum si vesnica realitate ca pana la urma totul are un sfarsit se impletesc intr-o opera care sincer m-a facut sa ma bucur ca am pierdut totusi atatea ore sa citesc pana acolo….

    raspunde

  16. Pingback: The Year’s Best Science Fiction - Antologiile GARDNER DOZOIS, volumul 1 [2007] | sapte arte

  17. Pingback: The Year’s Best Science Fiction – Antologiile GARDNER DOZOIS, volumul 1 [2007]- Carti.Sapte-Arte.ro

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro