Editor: Gardner Dozois
Rating:
Editura: Nemira
(ediţia în limba engleză)
Se spune că există fericire în ignoranţă. Eu eram fericit înainte să deschid această antologie. Mi-am petrecut ultimul an citind selectiv, revizitând câteva din romanele lui Asimov, luptându-mă cu engleza lui Gene Wolfe şi cufundându-mă în lumile fantastice ale lui Neil Gaiman. Apoi a venit vremea să văd ce se întâmplă în lumea largă a SF-ului contemporan, încotro se îndreaptă noile curente. Mă aşteptam să fiu purtat din nou către stele, dar am fost târât prin nămol, bătut cu beţe şi lăsat aproape mort într-un şant. Acum m-am întors ca să spun adevărul, aşa că ascultaţi-mă un pic.
Gardner Dozois a fost editorul şef al revistei Asimov"™s Science Fiction timp de douăzeci de ani. Are destule premii Hugo cât să umple trei rafturi şi este probabil autoritatea supremă în materie de SF. Antologia sa anuală, The Year"™s Best Science Fiction, ajunsă la a douăzeci şi patra ediţie, este o "venerabilă instituţie" a SF-ului. Şi am aflat toate astea de pe a doua pagină a cărţii.
Trebuie să recunosc că e o carte impresionantă la prima vedere. Are aproape şapte sute de pagini, iar coperta e plină de nave spaţiale şi clădiri înalte, care te duc cu gândul la lumi îndepărtate. Sub titlu şi pe cotor sunt treisprezece scriitori de renume, iar pe coperta din spate diverse publicaţii ridică în slăvi volumul. Booklist chiar foloseşte două adjective la superlativ în prima frază. New York Times Book Review e mai rezervat şi spune că antologia lui Dozois "rămâne esenţială". Esenţială în lipsa a ceva mai bun, aş adăuga eu, dar cine sunt eu să mă cert cu NY Times? Totuşi, voi credeţi chiar tot ce citiţi? Sper că nu, şi nu ar trebui să mă credeţi nici pe mine în totalitate. Puneţi mâna pe carte şi judecaţi singuri.
Dar să terminăm odată cu toată vorbăraia asta şi să deschidem cartea. Suntem doar noi şi povestirile. Prima este de Ian McDonald. Are o introducere foarte frumoasă, de două paragrafe, ca toate celelalte povestiri: "Ian Mcdonald este un scriitor ambiţios şi..." Sărim peste asta, pentru că nu mă interesează atât de mult ce a făcut Ian McDonald, câte cărţi a publicat şi câte premii a luat. Tot ce mă interesează este povestirea de faţă, pentru că şi numele mari pot să dea rateruri, iar un pedigree excelent nu garantează că o să scrii toată viaţa literatură de mâna întâi.
În Mica Zeiţă, Ian McDonald ne duce într-o Indie a viitorului, unde tehnologia a avansat într-un ritm ameţitor şi unii oameni s-au întors către vechile credinţe. Povestirea este narată de o feţiţă care devine încarnarea zeiţei Kumari. Luată de lângă părinţii ei şi crescută într-un palat complet izolat de lumea exterioară, fetiţa este adorată orbeşte de mulţimile sărace, dar expulzată din templu înainte să ajungă la pubertate şi obligată să se mărite, ca tot restul femeilor din clasa ei socială. Povestea vorbeşte despre ce înseamnă să devii zeu şi apoi să te întorci înapoi în realitatea cruntă a lumii de rând. India schiţată aici este exotică şi haotică, aproape extraterestră.
Însă povestirea nu începe cu adevărat decât după câteva pagini bune, când ia o turnură spectaculoasă, transformându-se într-un Johnny Mnemonic produs la Bollywood, în loc să devină un nou Lord al Luminii. Fosta zeiţă ajunge să facă contrabandă cu inteligenţe artificiale, deoarece tiranicele State Unite ale Americii pun un embargo asupra software-ului indian. Sincer, m-am săturat să-i tot văd pe americani ca tirani capitalişti ai viitorului. Mica Zeiţă e un început care dă tonul pentru restul povestirilor din antologie, bazându-se mai mult pe atmosferă decât pe o poveste solidă.
Dincolo de Falia Aquila este una dintre cele mai bune povestiri de aici, iar Alastair Reynolds este unul dintre suspecţii de serviciu ai lui Dozois. Deşi are un spoiler chiar în titlu, iar finalul face un truc jenant chiar şi pentru un scriitor începător, aventura spaţială a lui Reynolds readuce un pic din entuziasmul explorării spaţiale, adică exact ce lipseşte cu desăvârşire din acest volum, sau din SF-ul ultimilor ani. Dacă NASA ar reîncepe expediţiile lunare, sau ar face o treabă mai serioasă cu misiunile pe Marte, poate că am vedea din nou odisee spaţiale adevărate.
Michael Swanwick a făcut lucruri grozave în Vara Triceratopilor şi, dacă nu a scris cea mai bună povestire din antologie, măcar a scris-o pe preferata mea. Dintr-o mulţime de povestiri care se axează pe atmosferă, Vara Triceratopilor e cea mai uşor de citit şi degajă o atmosferă relaxată şi caldă. Dinozaurii apar din senin în mijlocul şoselei şi încep să creeze probleme pentru oameni, deoarece le mănâncă peluzele şi florile. Personajul principal şi soţia sa îşi vor petrece vara privind triceratopii cum dorm în grădina lor şi, pe cuvântul meu, e mai interesant decât ce se întâmplă în povestea următoare.
Camuflaj nu e o risipă de hârtie, ci o risipă de potenţial. Robert Reed depune atâta efort în a descrie o navă uriaşă cât o lume întreagă, care călătoreşte prin spaţiu cărând după ea continente, oameni şi diverse specii de extratereştrii, ca apoi să prezinte totul sub forma unei poveşti poliţiste mediocre. Nici măcar nu rezolvă crima în mod holistic, reflectând problemele întregii societăţi, ci înşiruie o grămadă de suspecţi extratereştri legaţi de o femeie fatală (la propriu). E prea lungă şi, în final, dezamăgitoare. Dar se putea mai rău, după cum vedem în următoarea povestire.
Ken MacLeod vă cere să vă imaginaţi cum ar fi dacă am stabili contactul cu extratereştrii, după un secol întreg de aşteptare. Apoi vă cere să vă imaginaţi că acei extratereştrii sunt o specie inteligentă de ciuperci. Şi mai vin eu cerându-vă să vă imaginaţi cum ar fi să citiţi aşa ceva şi să nu vă distraţi deloc. Personajul principal e un preot care vrea să convertească ciupercile la creştinism şi, în final, se îneacă în nisip mişcător. Cam la asta se rezumă O Speţă de Concordie.
Planul lui Blemmye este şi mai rea. A fost singurul moment în care am vrut cu adevărat să arunc cartea pe geam şi să omor pe cineva cu forţa ei cinetică. Nu ştiu cine e Bruce Sterling, nu am citit nimic din ce-a scris şi nu îl urăsc cu ardoare, deşi cred că el îşi urăşte cititorii, altfel nu ar fi scris aşa ceva. Povestirea este situată în Ţara Sfântă, pe vremea cruciadelor, deşi nu are nici cea mai mică treabă cu istoria. Nu îi reproşez acest lucru, dar nu reuşeşte să redea nici măcar culoarea epocii, iar intriga e pur şi simplu lipsită de sens, nu în ideea că lucrurile nu au logică, ci în sensul în care te întrebi de ce te interesează ce fac personajele alea acolo şi de ce mai citeşti povestirea.
Stareţa Hildegart şi alchimistul Sinan lucrează pentru un om misterios numit Blemmye, care are capul în piept, dintr-un motiv neexplicat. Acest Blemmye îi cheamă la fortăreaţa sa de lângă Marea Moartă şi le spune trist că soţia sa e (efectiv) un demon şi că a murit, iar copii lor se ţin de prostii în cavernele natale. După ce o îngroapă pe nevastă (un crab imens) în Marea Moartă, Blemmye se sinucide, iar cei doi se hotărăsc să eradicheze demonii din caverne cu ajutorul lui Roger de Edessa, apărut din senin în poveste. Urmează o luptă epică şi Hildegart, care nara povestea, moare. Da, naratorul moare şi încheie o risipă ridicolă de hârtie, care nu îmi dau seama cum a ajuns în această antologie, sau a fost publicată undeva de la bun început. Nu cred că mai am destui termeni în vocabular ca să denigrez povestirea asta, aşa că vă rog să săriţi peste ea, decât dacă nu vă place ficţiunea proastă.
În Zona de Seism e mai bună decât Planul lui Blemmye, dar orice ar veni după o asemenea povestire ar fi o uşurare. David Gerrold începe foarte bine, prezentându-ne un detectiv care călătoreşte în timp prin nişte cutremure temporale, lucrând pentru o agenţie misterioasă. Dar, din moment ce Dozois nu vrea să vă distraţi deloc pe la mijlocul acestui volum, povestirea se transformă într-o mică nuvelă poliţistă, la fel cum o face şi Camuflaj, iar detectivul ajunge să caute un criminal în serie care omoară tineri homosexuali prin anii şaizeci. De la cutremure temporale ajungem la un discurs politic şi un final ridicol.
Totuşi, trebuie să recunosc că personajul principal are o personalitate bine conturată, spre deosebire de personajele din povestirea lui Stephen Baxter. Copiii Timpului prezintă o lume post-apocaliptică, care se îndreaptă repede spre extincţie. Trecem printr-o nouă eră glaciară, redescoperim Antarctica şi, în cele din urmă, un copil de unsprezece ani iese din caverna în care a trăit toată viaţa şi vede o mică sferă roşiatică veghind asupra unui relief dezolant. E o schiţă scurtă şi drăguţă, dar nimic mai mult.
Companionii, de Vonda McIntyre, este prima povestire cu adevărat originală şi punctul în care volumul de faţă începe să-şi revină. Mai bine târziu decât niciodată, nu? Intriga are în centru o specie umanoidă din viitorul îndepărtat, probabil descendenţi ai oamenilor, formată doar din femei care poartă în burtă diverşi companioni de sex masculin şi călătoresc în nave organice inteligente. Povestirea seamănă foarte mult cu un episod din Star Trek, probabil pentru că McIntyre a scris câteva romane în acest univers, dar este una dintre ele mai complete şi reuşite din acest volum.
Valul lui Gene Wolfe este povestirea pe care am aşteptat cu atâta nerăbdare să o citesc şi nu m-a dezamăgit. În cea mai scurtă povestire din antologie, Wolfe descrie două oraşe plutitoare pe cale să se ciocnească şi un om cu un plan. Finalul este brusc şi puternic, cu un iz de trădare conjugală, iar fiecare pagină este plină de mici simboluri şi metafore. De ce nu a putut să fie toată antologia aşa?
Neil Asher face un pas în spate cu Blând Grăia Măcăreţul, dar nu greşeşte nimic major. Povestea vânătorii pe o planetă exotică are un ritm excelent, scene de acţiune rapide şi descrieri succinte. Nu iese prea mult în evidenţă şi, datorită lipsei unei teme care să aibă un impact adevărat, se pierde în fundal.
Înger de Lumină, a lui Joe Haldeman, pictează un portret straniu al unui viitor dominat de o religie numită Chrislam, o combinaţie între creştinism şi islamism. Personajul principal găseşte o revistă de benzi desenate SF în pod, alături de o mitralieră uzi, şi se duce să o vândă în bazar. La început toţi cumpărătorii strâmbă din nas, pentru că poveştile din revistă sunt considerate blasfemii, dar un extraterestru o cumpără, în schimbul unui glob de lumină plutitor, pe care omul şi-l pune în bradul de Crăciun. Ideea e că revista nu înseamnă nimic pentru om, dar pentru extraterestru e o sursă (chestionabilă) de informaţii despre istoria omeniiri, în timp ce globul de lumină este privit ca un obiect magic de către om, dar este doar o jucărie pentru extraterestru. Cam asta e ideea trocului, după cum ne spune şi naratorul la final.
Ultima povestire este o nuvelă în toată regula. Foc, de James Patrick Kelly, prezintă o lume în care tehnologia lipseşte aproape complet, fiind ultima rezervaţie de oameni "adevăraţi", nemodificaţi în vreun fel. Nuvela e plină de citate din Thoreau, care reflectă foarte bine situaţia de pe planeta izolată. Personajul principal e Spur, un pompier voluntar care luptă cu incendiile de pădure puse de pukpukşi, locuitorii iniţiali ai planetei. Totul se schimbă când un grup de copii extratereştrii vin într-un fel de excursie şi Spur descoperă adevărata situaţie a planetei. Povestirea e lungă, dar nu prea lungă, şi nu are puncte în care să-şi piardă considerabil din interes. Finalul este oarecum surprinzător şi cred că nişte pagini în plus ar fi construit mai multă anticipaţie pentru el.
Dacă ar fi să trăim doar cu matematică şi ştiinţă, o numărătoare scurtă ar scoate la iveală ca mi-au plăcut doar şase din cele treisprezece povestiri. Iar din acelea şase doar trei m-au impresionat cu adevărat. Optimiştii ar spune că jumătate din povestiri sunt bune, iar pesimiştii ar spune că paharul e pe jumătate gol. Eu nu sunt sigur că vreau să beau deloc, sau să mă mai uit la pahar. Rating-ul de trei stele l-am dat matematic, aproximând prin adaos pentru că azi mă simt optimist. Dacă l-aş fi dat după ce impresie mi-a lăsat antologia, ar fi fost mult mai mic.
Lucrul care m-a frapat e că nici un scriitor din această antologie nu are sub treizeci de ani. Aproape toţi scriitori de faţă au început să scrie prin anii optzeci, sau începutul anilor nouăzeci. Unii parcă au rămas în acea perioadă, iar alţii au făcut nişte paşi şovăielnici înainte. De aceea, cred că SF-ul modern e în declin. Nu-i mai avem pe Zelazny, Herbert, Asimov, Lafferty sau Dick, dar nu au apărut nici urmaşii lor. Unde e următorul val de scriitori? Antologia de faţă nu depune nici cel mai mic efort de a descoperi sau promova noi talente. Ori anul 2005 a fost unul rău pentru SF, ori Dozois a greşit foarte rău.
Însă, în apărarea lui Dozois, trebuie să menţionez că nu am citit volumul doi al antologiei, care apare de abia în decembrie la noi, şi care sper să corecteze situaţia dezastruoasă din primul volum. Remarc cu deosebită tristeţe că suntem decalaţi foarte rău de ce se întâmplă în afară şi că antologia ar fi trebuit să se numească "Cele mai bune povestiri SF de acum doi ani", deoarece toate povestirile despre care am vorbit sunt din 2005 şi deja a apărut a douăzeci şi patra ediţie a acestei antologii, care conţine povestiri din 2006. Noi probabil că o s-o vedem tradusă în 2008. Calul de dar nu se caută la dinţi, dar cred că e de preferat să schimbi întreg sistemul decât să tot primeşti cai bătrâni.
Aşa cum stă acum vertical pe masa mea, primul volum din The Year's Best Science Fiction: Twenty-Third Annual Collection nu arată ca o "venerabilă instituţie" a SF-ului, ci mai degrabă ca piatra de mormânt a acelei instituţii. E o lectură greoaie şi necaptivantă, cu sclipiri de geniu înecate în mediocritate.
Mi-am făcut clară părerea în rândurile de mai sus şi aş putea să găsesc SF mai bun în cinci minute, cu un motor de căutare. De altfel, am şi făcut-o: The Canadian Who Came Almost All The Way Home From The Stars e o povestire scrisă de Jay Lake şi Ruth Nestvold, şi Two Dreams on Trains e una scrisă Elizabeth Bear. Le veţi putea citi pe amândouă, traduse în volumul al doilea al acestei antologii, împreună cu alte povestiri, sper eu, la fel de bune.
Mai sper şi că a douăzeci şi patra ediţie a acestei antologii aduce ficţiune mai bună, dar se pare că mai trebuie să aşteptăm ceva până aflăm. O alternativă la antologia lui Dozois este şi antologia editată de David G. Hartwell şi Kathryn Cramer, intitulată Year's Best SF şi ajunsă la ediţia a douăsprezecea. Dar mie mi-au ajuns antologiile astea, pentru o vreme.
Mai multe detalii despre carte aici.
Scrisa de Cristi Mitran
***post sponsorizat
Alin spune:
20 November 2007 | 1:41 pm
good job. e cea mai buna recenzie pe care am citit-o in ultima vreme (desi unele persoane ar putea sa fie stresate de lungimea ei :D)
Nu sunt fan asa de mare al SF-ului, dar sunt de acord ca acesta se afla intr-un declin, in mare parte datorita scriitorilor care se incapataneaza sa ramana in anii 80. in orice caz, e amuzant sa faci recenzii la antologii de povesti (asta daca reusesti sa le citesti in intregime)