Autor: C.G.Jung
Rating:

Recunosc

A durat ceva vreme până să îmi fac curaj pentru a începe să citesc mai serios Jung. Parcursesem înainte de Dezvoltarea personalităţii doar articole apărute prin diverse publicaţii; la unele ajunsesem pornind de la Freud, de altele mă lovisem parcurgând alte cărţi din domeniul psihologiei.

Acum, ajuns la finalul cărţii, îmi dau seamă că am avut noroc fiindcă, din câte înţeleg, am ales o carte uşor atipică, mult mai axată pe practică decât Arhetipurile şi inconştientul colectiv, de exemplu, carte pe care de mult timp îmi doresc să o citesc.

În plus, tot ca o premisă favorabilă, Dezvoltarea personalităţii atinge două subiecte care nu au cum să mă lase rece. Primul este dezvoltarea personală, un domeniu foarte mult subestimat şi care în România e perceput greşit, în special din cauza inculturii şi a auto-suficienţei. Al doilea subiect reuşeşte să mă enerveze de fiecare dată când e adus în discuţie; e vorba despre educaţie, aşa cum (nu) este ea făcută acasă şi în şcoli.

Iar dacă vis-a-vis de dezvoltare personală cred că fiecare dintre noi are dreptul să-şi aleagă nivelul de plafonare, la educaţie parcă lucrurile nu mai sunt la fel de simple.

Avem o responsabilitate

Sigur, ar trebui să fim conştienţi că avem de fapt mai multe şi că ele vin o dată cu drepturile pe care ni le apărăm cu îndârjire de câte ori aflăm că le avem. Doar că responsabilitatea faţă de generaţiile următoare este (sau ar trebui să fie) mai palpabilă fiindcă, uitându-ne în jurul nostru astăzi, putem vedea o reprezentare destul de fidelă a societăţii de mâine. Şi mie unul nu-mi place ce văd. Probabil că nici lui Jung nu i-a plăcut.

Deşi cartea îşi propune o trecere (deloc plictisitoare) prin întregul proces de dezvoltare al personalităţii, evident că accentul este pus pe copilărie. Atunci suntem cel mai uşor de influenţat, atunci se pun bazele personalităţii noastre sau a lipsei de personalitate. Cum un rol extrem de important în formarea fiecărui individ îl au părinţii săi, Jung vorbeşte despre greşeli tipice pe care ei le fac şi cum aceste greşeli produc oameni incapabili de independenţă, fără personalitate şi chiar criminali.

Analize de cazuri reale

Analizele sunt punctul forte al cărţii. De altfel, în Dezvoltarea personalităţii e foarte puţină teorie, doar strictul necesar pentru a înţelege cazurile cu care celebrul psihiatru s-a confruntat de-a lungul anilor. Şi dau aici doar exemplul unei fetiţe de 5 ani care ajunsese să sufere de atacuri de panică şi chiar să pună mamei sale întrebări cum ar fi "de ce nu ai murit încă?", toate astea din cauză că, de câte ori pusese întrebări legate de modul în care copiii vin pe lume, primise răspunsuri evazive, incomplete, poveşti cu berze şi bebeluşi care pur şi simplu apar, nu se ştie de unde.

Dezvoltarea personalităţii a reuşit să-mi deschidă mie pofta pentru Jung. Nici măcar nu terminasem de citit cartea şi deja comandasem alte două de pe internet. Nu pot, deci, decât să v-o recomand şi să va invit ca, după ce o citiţi, să reveniţi aici şi să lăsaţi un comentariu ca o completare la ceea ce am scris eu.

Câteva rânduri interesante. Citiţi-le.

"Nimeni nu va nega sau măcar subestima importanţa vârstei infantile; prea evidente sunt prejudiciile grele, adesea de o viaţă, provocate de educaţia imbecilă de acasă şi de la şcoală, şi prea incontestabilă necesitatea unor metode pedagogice mai raţionale. ["] cum s-a ajuns şi cum se ajunge încă la folosirea unor metode stupide şi limitate de educaţie? Evident, doar pentru că există educatori stupizi care nu sunt oameni, ci automate personificate de metode. Cine vrea să educe trebuie să fie el însuşi educat. Învăţatul pe de rost care încă se mai practică şi utilizarea mecanică a unor metode nu înseamnă educaţie, nici pentru copil, nici pentru educatorul însuşi.

Eu admir, fireşte, acest înalt ideal educativ. Dar cine educă în acest scop? Sunt în primul şi în cel mai important rând părinţii obişnuiţi, incompetenţi, care sunt adesea ei înşişi, toată viaţa, pe jumătate sau de tot copii. Cine va aştepta în definitiv din partea tuturor acestor părinţi obişnuiţi să fie "personalităţi" şi cine s-a gândit vreodată să imagineze metode prin care să li se poată preda părinţilor "personalitatea"? Nimeni nu poate educa pe altcineva spre a-şi forma personalitatea, dacă el însuşi nu o are."

Scrisă de Andrei Roşca