Autor: Ian Kershaw
Rating:
Editura: Hodder Arnold
Anul apariţiei: 2000 (ediţia a patra)
293 pagini
ISBN: 0340760281
A radiografia, cu pretenţii de obiectivitate, regimul naţional-socialist al lui Hitler şi a nu utiliza drept reper istoriografic şi intelectual opera lui Ian Kershaw constituie un minus atât din punct de vedere al bibliografiei, cât şi al informaţiilor lăudabil etalate. Kershaw se disociază de numeroşi istorici/politologi pentru simplul fapt că nu recurge la sentimentalisme tendenţioase şi nu depune excesul de zel caracteristic interpretărilor de stânga.
Pe scurt. Încă din fază incipientă, apariţia sa pe scena politică a Germaniei producându-se imediat după Marele Război, nazismul a „beneficiat”, aşa cum era de aşteptat, de o incriminare compactă din partea teoreticienilor Internaţionalei a III-a. Virulenţa şi atitudinea combativă la adresa marxism-leninismului şi a adepţilor acestuia au echilibrat raportul de forţe extrema stângă – extrema dreaptă care polariza Germania. Replica bolşevicilor a fost pe măsură: nazismul reprezintă forma extremă a capitalismului decadent. Totodată, adoptând o atitudine vădit-defăimătoare la adresa tuturor statelor ne-comuniste, analiştii cominternişti nu s-au eschivat în a imagina apropierea între fascism şi capitalism, teorie desprinsă implacabil din scrierile leniniste. Interpretări rudimentare, gen Thalheimer şi Bauer, au la origini lucrarea lui Marx, 18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte, redactată la scurtă vreme după lovitura de stat al lui Napoleon al III-lea din 2 decembrie 1851. Thalheimer şi Bauer văd în bonapartismul înfăţişat de Marx un proto-fascism, ideologia lui Mussolini nefiind decât recrudescenţa acestuia.
Anii `60 constituie o perioadă prolifică revirimentului analizei fascismului din punct de vedere marxist sau neo-marxist. Noţiunea „dictaturii fasciste” este generalizată treptat pentru a defini o gamă largă de regimuri represive, autoritariste. Aşadar, regimurile lui Horthy, Salazar, Franco, Pilsudski, Pinochet, Papadopolous au fost catalogate superficial drept fasciste. A asimila nazismului regimuri militare sau catolice este o trivializare crasă a ororilor lui Hitler şi ale acoliţilor săi.
***După Ostrov, Sabinuţa mea a adormit plângând. Îmi fusese teamă că nu-l va recepta pe Părintele Anatoli, că n-o să-i placă chipul tras, ţeasta pleşuvă şi ochii aţintiţi în rugăciune: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! M-am înşelat. Nu ştiu nimic despre copii, nimic despre sfinţenie. Viaţa copilului e jocul, acolo el poate fi ca şi cum. Jocul sfântului este tot un fel de ca şi cum. Căutarea Celui care e aproape, cunoaşterea celor care ne par necunoscute, anticiparea morţii – toate se fac ca şi cum. Jocul reuşit e cel care-l face pe copil împărat, sau hoţ, sau cal, iar pe om – sfânt. Ca şi cum se topeşte, realitatea se aşterne peste minţile tuturor. Sabinuţa a adormit plângând – copiii ştiu că jocul e grav, chiar şi atunci când e ghiduş. (Radu Iliescu)
***Viaţa părintelui Anatolie este pentru mine o dovadă că trebuie să fii “egoist” în lumea asta, în sensul că cel mai de preţ dar pe care trebuie să-l păzeşti este conştiinţa ta. Tu eşti miza întregii Creaţii, pentru Dumnezeu, pentru lume, pentru tine. La fel, orice cădere, orice greşeală, orice păcat trebuie răscumpărat în faţa lumii, în faţa ta şi a lui Dumnezeu. Pentru slăbiciunea din război a părintelui Anatolie, “căldiceii” ar fi găsit zeci de circumstanţe atenuante şi, probabil, conştiinţa lor s-ar fi împăcat cu ideea că “asta e, n-am avut de ales, am făcut ce ar fi făcut toţi în locul meu”.
Am scris anul trecut despre Nae Ionescu într-un text dedicat unei cărţi, probabil cea mai cunoscută a lui Mihail Sebastian, a cărei notorietate a fost asigurată mai puţin de textul propriu-zis, excepţional altfel, cât de cuvântul introductiv. Mă refer la De două mii de ani. Remarcam atunci nu doar curajul lui Sebastian de a plasa în anticamera cărţii sale prefaţa virulentă a Profesorului, socotită sursa avalanşei de critici ce-au ciuruit, de-atunci, necontenit gândul autorului, ci mai ales eleganţa cu care maestrul era descris de fostul discipol, în pofida suferinţei pricinuite. Cum am devenit huligan mărturiseşte mâhnirea provenită din respectul nemărginit pe care unul dintre cei mai mari romancieri interbelici, Mihail Sebastian, i l-a purtat probabil celui mai important şlefuitor de genii din România veacului trecut, Nae Ionescu.
Deunăzi, parcurgând o carte născută din dezgust şi exasperare, aşa cum însuşi autorul mărturiseşte în preambul, am aflat părerea acestuia despre Nae Ionescu. Profet al generaţiei interbelice după unii, Nae Ionescu este apreciat mai curând la nivel estetic, ca exponent al unui ,,farmec electrizant’’ şi posesor de ,,stil strălucit’’. ,,Replicile isteţe’’ şi ,,sofismele cu aparenţă de adevăr izbitor’’ îi sunt trăsăturile specifice din punct de vedere intelectual. I se recunoaşte totodată ,,geniul’’, precum şi înrâurirea, fertilă, exercitată asupra unei părţi a tineretului interbelic. Criticul acerb al lui Nae Ionescu, Constantin Rădulescu-Motru, care contesta caracterul ştiinţific al ,,curentelor mistice, orientaliste, asiatice şi obscurantiste’’ promovate de acesta în Universitate, admite că Profesorul atinge nu pe cei mai mulţi tineri, ci pe cei mai buni. Cel ce foloseşte exasperarea ca metodă de sondare a societăţii româneşti postdecembriste evidenţiază şi metehnele lui Nae Ionescu – afemeiat înzestrat cu cinism haios.
Cenzura corporatistă analizată de Naomi Klein se bazează în principal pe mecanisme economice şi juridice. Creşterea conglomeratelor multinaţionale a dus la lărgirea sferelor de interes ale corporaţiilor. Astfel, “pe măsură ce multinaţionalele îşi consolidează şi autopromovează lumile închise, ele generează noi posibilităţi de conflict de interese şi de cenzură. Asemenea presiuni merg de la a forţa o revistă a conglomeratului să publice o cronică favorabilă pentru un film produs de o altă ramură a conglomeratului, până la a face presiuni asupra unui editor să nu publice un articol critic care ar dăuna intereselor companiei”. În SUA, de pildă, lanţurile de magazine au ajuns să influenţeze deciziile caselor de discuri şi editorilor asupra producţiilor lor culturale, formaţii ca Nirvana sau Prodigy fiind nevoite să-şi schimbe versurile sau copertele albumelor pentru a se potrivi imaginii de “lanţ de familie” a unui magazin.
“Tirania drepturilor de autor” arată însă adevărata faţă a mărcilor. Deşi suntem asaltaţi de discursurile lor, “când încercăm să comunicăm între noi folosind limbajul mărcilor şi al logourilor, ne expunem riscului real de a fi daţi în judecată”. Pare ilară frenezia cu care McDonald’s a dat în judecată patronii scoţieni de restaurante “din cauza predispoziţiei neconcurenţiale a acestei naţii de a folosi prefixul Mc în numele de famile”. Dar alături de aceasta, condiţionarea impusă artiştilor atunci când folosesc logouri sau reclame vechi în creaţiile lor sau celebrul caz “Barbie Girl” induc trista concluzie că, de fapt, “cultura e ceva ce ţi se întâmplă; o cumperi de la magazin sau o închiriezi, dar nu e ceva la care să participi sau la care să ai dreptul să reacţionezi.” Formaţia Aqua a fost dată în judecată deoarece s-a considerat că “hitul Barbie Girl îi conferă păpuşii blonde o nedorită notă sexuală”. Însă, aşa cum aminteşte Naomi Klein, cine este oare agresorul în acest caz? “În definitiv, Barbie este invadatoarea arhetipală, o imperialistă culturală îmbrăcată în roz. Ea e cea care, în ultimii 40 de ani, a insistat să fie de toate pentru fetiţe: doctoriţă, fată uşuratică, adolescentă, fată de carieră, ambasadoare UNICEF…”.
Autor: Naomi Klein
Rating:
Traducător: Alina Scurtu
Editura: Comunicare.ro
Anul apariţiei: 2006
420 pagini
ISBN: 973-711-090-0
“Ne ducem pe terenul de joacă şi descărcăm pantofii. E incredibil. Puştii înnebunesc. În astfel de momente îţi dai seama cât de important e Nike. Atunci când adolescenţii îţi spun că Nike e pe primul loc în viaţa lor; pe locul doi e prietena.”
(”No logo” - din confesiunile unui “vânător de cool”)
Cei crescuţi în cultul fericirii de ceară, fără asperităţi, etalate de reclame, să nu citească “No Logo”, cartea-document a jurnalistei canadiene Naomi Klein, care dezvăluie “porii” de la suprafaţa culturii mediatice şi corporatiste în care trăim. Pe lângă elogiile la adresa lucrării - “o biblie a mişcărilor contestatare şi anticorporatiste”, “o fascinantă călătorie în istoria marketingului”, “o carte despre trădarea marilor promisiuni ale postmodernităţii”-, eu aş menţiona încă unul: o carte care te ajută să înţelegi cu adevărat lumea în care trăim. Naomi Klein analizează şi descrie modul în care corporaţiile multinaţionale au ajuns să domine lumea la sfârşitul mileniului II, nu doar la nivel economic, ci şi la nivel politic, mediatic, social şi cultural. Efectele dominaţiei corporatiste sunt surprinse, cu argumente solide, la cele mai diverse paliere: de la confiscarea spaţiului public la colonizarea spaţiului nostru mental, de la parazitarea culturală la cenzură, de la ruinarea întreprinzătorilor locali la exploatarea muncitorilor din Lumea a Treia.
La sfârşitul anilor ‘80 are loc o schimbare de paradigmă în economia globală, marcată de recesiune: capitalismul bazat pe bunuri, acumulare şi proprietăţi nu mai este rentabil, deoarece “marile corporaţii erau strivite de prea multe bunuri, aveau prea multe fabrici şi prea mulţi angajaţi permanenţi, cu normă întreagă”. Este momentul când companii-pionier ca Nike şi Microsoft descoperă noua formulă a capitalismului postmodernist, bazat pe imagine: “mărci, nu produse”. Noua reţetă, copiată apoi de restul corporaţiilor, se bazează pe marketing, pe investiţii în “crearea identităţilor de marcă”, în timp ce producţia bunurilor este subcontractată altor companii, de obicei din Lumea a Treia, unde mâna de lucru este mai ieftină. Astfel, eliberate de povara producţiei, corporaţiile se concentrează acum pe crearea şi transmiterea “semnificaţiilor profunde ale mărcilor lor”. Noile “epifanii ale viziunilor de marcă” au loc pe tărâmul intim şi abstract al viselor, aspiraţiilor şi valorilor sociale. În anii ‘90, Nike nu vindea pantofi, ci voia să “păstreze vie magia sportului”, IBM nu vindea computere, ci “soluţii pentru afaceri”, aşa cum astăzi reclamele agresive la telefonie mobilă exploatează nevoia de socializare şi identitate socială a adolescenţilor.
Autor: Jean-Claude Carrière
Subtitlu: Poveşti filozofice din lumea întreagă
Rating:
Traducător: Brînduşa Prelipceanu
Editura: Humanitas
Anul apariţiei: 2006
416 pagini
cartonată
ISBN: 973-50-1171-9
Maliţia mă împinge să cântăresc: 416 pagini, 21 de titluri de capitole (însumând două pagini), un-mare-număr de poveşti, o introducere de 20 de pagini. Sunt rău, deci mă afund în statistici ropotind o trei simplă: dacă 416 reprezintă 100%, iar 22 de pagini semnate Jean-Claude Carrière sunt ics, atunci ics este egal cu 22 ori 100 supra 416, adică 5,2884% contribuţie pură sub nume de autor. Ştie cineva de la ce proporţie de material alogen în sus începe un plagiat? Cui îi datorăm oare restul de 94.7116% din cuprinsul volumului? O evidenţă mai subtilă decât sughiţul unei furnici dar mai zdrobitoare ca o manipulare mediatică mă tulbură: dar surâsul? Dar lacrima? Cum aş putea, cine ar putea măsura fiorul unei poveşti ce ţi se oferă de dincolo de negura veacurilor? Iau calculele de la capăt şi rectific: Jean-Claude Carrière este autorul cărţii în proporţie de a douăzecea parte, şi totodată preacinstit cărăuş de lacrimi, surâsuri şi fioruri într-o incalculabilă ipostază.
Altminteri, rostul unei crestomaţii nu e de a ne spune ceva despre cel ce o alcătuieşte, ci despre lucruri aflate dincolo de penibile orgolii de autor ţuculos şi musculos. Cine-a scris povestea aceea despre judecătorul complet incapabil să separe cartofii mari, de cei mijlocii şi de cei mici, în absenţa unor arguţii doctrinare şi a unei jurisprudenţe care să lămurească cu acribie cele mai mici dedesubturi ale dilemei? Oh, studenţi la Drept din lumea întreagă, scoateţi capul din tratate şi răsuflaţi uşuraţi, cineva s-a gândit la noi şi ne-a răzbunat. Dar despre omul care adoarme la umbra unui copac fermecat, menit să îndeplinească orice dorinţă, şi care nu se miră, tâmpul, de masa şi fecioara ce i se oferă fără efort? “Numai de n-ar trece pe aici vreun tigru, în timp ce dorm.” Numai de nu s-ar prăbuşi civilizaţia noastră sub povara vâscoasă a îndepărtării noastre de Principiu – ne legănăm toropiţi de somn la picioarele lui Axis Mundi. Cine-a scris povestea în care un rabin stabileşte că semnul după care cunoaştem că s-a sfârşit noapte şi se ivesc zorile este, indubitabil, când ne uităm la un chip necunoscut, un străin, şi vedem că este fratele nostru?
Autor: Martin Heidegger
Rating:
Editura: Crater
Anul apariţiei: 1991
Traducător: Dan-Ovidiu Totescu
28 pagini
ISBN: 973-9029-02-7
Câteva cuvinte despre noi
Conferinţa rostită de Martin Heidegger la 12 ani după cel de-Al Doilea Război Mondial este, pe cât de scurtă, pe atât de esenţială în ceea ce priveşte unul din principalele sale repere: omul. Provocând însăşi „cea mai înaltă lege a gândirii”, adică principiul A = A, Heidegger expune, folosindu-se de celebra sa destrucţie, un demers de recuperare a sensului identităţii noatre şi a lucrurilor ce ne înconjoară.
Când spunem că avem o identitate, nu reflectăm niciodată asupra faptului că ea este întotdeauna o identitate mijlocită. Dacă observăm cum priveau anticii identicul, ne vom da seama, cu puţin răgaz, că identitatea a ceva este întotdeauna identitatea acelui ceva cu el însuşi. Iar, dat fiind faptul – evident, de altfel – că fiecarui lucru (fiecărei fiinţări, în cuvintele lui Heidegger, simplificate deja excesiv de noi aici) noi îi „atribuim” o identitate, trebuie să găsim acum o portiţă prin care putem scăpa de tautologia conform căreia noi cunoaştem identitatea fiecărui lucru pe care îl cunoaştem datorită faptului că el este identic cu el însuşi.
Autor: Keith Windschuttle
Rating:
Editura: Free Press
Anul apariţiei: 1997
298 pagini
ISBN: 1893554120
În cartea sa, The Killing of History: How Literary Critics and Social Theorists are Murdering Our Past, Keith Windschuttle atrage atenția că „practica tradiţională a istoriei este supusă, în prezent, unui potenţial atac moral cauzat de proeminenţa academică pe care au căpătat-o o serie de teorii literare şi sociale relativ noi”. Istoricul face o incursiune în aceste teorii care au devenit dominante în sfera ştiinţelor umaniste şi sociale – studii culturale, semiotică, structuralism, deconstrucţie, poststructuralism, relativism, hermeneutică, postcolonialism, heterologie –, oferind sinteze amănunțite şi clare ale acestora şi examinând critic modul cum au fost ele aplicate în scrierea istoriei de către noii teoreticieni. Aceștia pretind, pe urmele lui Nietzsche, că „nu există fapte, ci doar interpretări” și că, în consecință, adevărul istoric nu poate fi redat în mod obiectiv, fiind un „construct cultural”; drept urmare, „temeiul pe care era fundamentată istoria nu mai este valid: nu mai există o distincţie esenţială între istorie şi mit”.
Keith Windschuttle analizează critic noile abordări asupra metodologiei istorice, care au determinat contestarea empirismului şi a metodei inductive. Este prezentat modul cum evenimente importante din trecut au fost reinterpretate prin prisma acestor teorii care au dus la pervertirea adevărului istoric, precum şi la anularea istoriei ca disciplină, autorul apelând şi la opera unor istorici autentici pentru a-şi susţine argumentele. Oferind argumente solide şi obiective în apărarea integrităţii ştiinţifice a istoriei ca disciplină tradiţională, Windschuttle demonstrează că, „în mod contrar faţă de tot ceea ce se susţine în prezent, istoria poate fi studiată într-un mod obiectiv şi că nu există obstacole de ordin filozofic în calea adevărului şi a cunoaşterii privind umanitatea”.
Prefaţă
Istoria este o disciplină intelectuală veche de mai bine de 2400 de ani. Alături de filozofie şi matematică, ea se încadrează printre cele mai profunde şi durabile contribuţii pe care Grecia antică le-a adus nu numai civilizaţiei europene, dar şi umanităţii în ansamblu. În locul legendelor mitice pe care fiecare cultură le-a întrebuinţat pentru a-şi afirma propria valoare şi locul în univers, istoricii greci şi-au propus să încerce consemnarea adevărului despre trecut. S-au angajat în acest demers cu toate că ştiau că relatările lor vor dezvălui cât de trecătoare este existenţa, precum şi faptul că eroii nu pot garanta pentru victoriile lor, că oracolele nu le pot prezice viitorul sau că zeii pe care îi venerează nu le pot asigura o soarta fericită. Cel mai important istoric de atunci, Tucidide, a arătat că soarta oamenilor este determinată în totalitate de acţiunile umane şi de organizarea socială.
În 1985, Steve McCurry, jurnalist şi fotograf la National Geographic a fotografiat o fată din Afganistan. Ea a devenit cea mai celebră copertă din istoria revistei:
În 2002 au găsit-o din nou. Se numeşte Sharvat Ghula, are acum peste 30 de ani, este căsătorită şi are trei copii. O poveste despre suferinţă, frumuseţe şi autenticitate.
Iti place de noi? Daca da, ne poti ajuta promovand bookblog pe blogul sau site-ul tau. AICI poti gasi cateva bannere si codurile pe care le poti copia in tema blogului tau.
Loading ...
![[BizCafe.ro]](http://www.bookblog.ro/poze/bizcafe.gif "BizCafe.ro")
