William S. Lind – Originile corectitudinii politice
Traducere realizată de Dragoş Moldoveanu
De unde ne vin toate lucrurile astea despre care auzim de ceva vreme încoace – feminismul cel persecutat, mişcarea pentru drepturile homosexualilor, statisticile inventate, istoria rescrisă, minciunile, pretenţiile şi toate celelalte? Pentru prima dată în istoria lor, americanii trebuie să se teamă de ceea ce spun, de ceea ce scriu şi de ceea ce gândesc. Ei trebuie să se teamă dacă pronunţă un cuvânt greşit, un cuvânt declarat ofensator, lipsit de bun-simţ, rasist, sexist sau homofob.
Am văzut că au existat state, cu precădere în secolul trecut, unde aşa ceva s-a întâmplat. Întotdeauna le-am privit cu un sentiment de milă şi, ca să fim cinstiţi, cu o umbră de amuzament, pentru că ni se părea extrem de ciudat ca oamenii să trăiască într-un mediu în care să le fie teamă de cuvintele pe care le vor rosti. Iar această situaţie există acum în ţara noastră. O întâlnim cu precădere în campusurile studenţeşti, dar se răspândeşte în întreaga societate. De unde provine? Şi ce este?
O numim corectitudine politică. La origine, numele s-a născut ca o glumă, mai precis în benzile desenate şi nici astăzi nu prea obişnuim să îl luăm în serios decât pe jumătate. În realitate, este vorba de ceva extrem de serios. Este cea mai mare pacoste a secolului, molima care a ucis zeci de milioane de oameni în Europa, în Rusia, în China şi în definitiv în întreaga lume. Este boala ideologiei. Corectitudinea politică nu este o glumă. Corectitudinea politică este extrem de gravă.
Dacă o privim analitic, dacă o privim istoric, vom înţelege imediat despre ce este vorba. Corectitudinea politică este marxism cultural. Marxism tradus din termenii economici în termeni culturali. Un efort care nu coboară doar până în anii `60, cu hipioţi şi mişcări pacifiste, ci până la Primul Război Mondial. Dacă vom compara doctrina corectitudinii politice cu marxismul clasic, asemănările sunt frapante.
În primul rând, ambele sunt ideologii totalitare. Natura totalitară a corectitudinii politice nu se dezvăluie nicăieri cu mai multă claritate decât în campusurile studenţeşti, multe dintre acestea fiind, din acest punct de vedere, mici Corei de Nord cu ziduri acoperite de iederă [1], în care studentul sau reprezentantul facultăţii care îndrăzneşte să depăşească limita stabilită fie de feministe, de activiştii în favoarea drepturilor homosexualilor, de grupul hispanic sau de cel al populaţiei de culoare sau de orice alte grupuri sanctificate ca „victime” de corectitudinea politică, poate avea serioase probleme juridice. În interiorul sistemului închis al facultăţii vor suporta acuzaţii categorice – un fel de judecată secretă – şi pedepse. Aceasta nu este decât o privire sumară asupra viitorului pe care corectitudinea politică îl pregăteşte societăţii în ansamblu.
Într-adevăr, toate ideologiile sunt totalitare pentru că esenţa unei ideologii (atrag atenţia că, înţeles în mod corect, conservatorismul nu este o ideologie!) este să preia o filozofie şi să spună, pe baza acesteia, că anumite lucruri trebuie să fie adevărate – de pildă, că întreaga istorie a culturii noastre este istoria opresiunii femeii. Întrucât realitatea contrazice această afirmaţie, realitatea trebuie interzisă. Trebuie interzisă cunoaşterea propriei noastre istorii! Oamenii trebuie obligaţi să trăiască în minciună, dar, pentru că oamenii refuză în mod natural să trăiască astfel, ei vor asculta, vor privi şi vor spune: „Stai puţin. Nu e adevărat! Văd că nu e adevărat!” În acest caz, puterea statală trebuie să fie în spatele pretenţiei de a trăi în minciună. Tocmai din acest motiv ideologia creează în mod invariabil un stat totalitar.
În al doilea rând, marxismul cultural al corectitudinii politice, la fel ca marxismul economic, are o singură explicaţie asupra istoriei. Marxismul economic susţine că întreaga istorie este determinată de proprietatea asupra mijloacelor de producţie. Marxismul cultural, sau corectitudinea politică, afirmă că istoria în ansamblul ei este determinată de raporturile de putere, prin care grupuri definite în termeni de rasă, sex etc. deţin puterea asupra altor grupuri. Nimic altceva nu mai contează. Întreaga literatură, la drept vorbind, este despre aceste raporturi de putere. Tot ceea ce aparţine trecutului se referă doar la acest subiect.
În al treilea rând, la fel ca şi în marxismul economic clasic, anumite grupuri, adică muncitorii şi ţăranii, sunt a priori bune, în timp ce altele, adică burghezia şi deţinătorii de capital, sunt rele. În marxismul cultural al corectitudinii politice, anumite grupuri sunt bune – feministele (doar femeile feministe, femeile nefeministe se socoteşte că nici nu există), negrii, hispanicii, homosexualii. Aceste grupuri se hotărăşte că sunt „victime” şi, prin urmare, automat „bune”, indiferent de ceea ce fac (…).
Şi, în final, ambele au o metodă de analiză care oferă automat răspunsurile dorite. Pentru marxistul clasic, este economia marxistă. Pentru marxistul cultural, este deconstrucţia. În esenţă, deconstrucţia ia orice text, îi înlătură orice semnificaţie şi reintroduce orice înţeles dorit. Astfel, descoperim, de exemplu, că tot ceea ce a scris Shakespeare este despre suprimarea femeilor sau că Biblia este, de fapt, o carte despre rasă şi sex. Toate aceste texte nu fac decât să le aducă apă la moară, dovedind că „toată istoria se rezumă la care grupuri deţin puterea asupra celorlalte”. Similitudinile sunt aşadar foarte clare între marxismul clasic cu care eram obişnuiţi în fosta Uniune Sovietică şi marxismul cultural pe care îl vedem astăzi sub forma corectitudinii politice.
Dar aceste asemănări nu sunt întâmplătoare şi nu au apărut din nimic. Corectitudinea politică îşi are istoria ei, o istorie mult mai lungă de care puţini au cunoştinţă, cu excepţia unui mic grup de universitari care au studiat-o. Şi această istorie coboară, precum spuneam, până în timpul Primului Război Mondial, aşa cum este cazul atâtor altor boli care contribuie la declinul societăţii şi culturii noastre.
Teoria marxistă susţinea că, în momentul în care va izbucni războiul la nivel european (aşa cum s-a întâmplat în 1914), clasa muncitoare din întreaga Europă se va ridica şi va răsturna guvernele burgheze, deoarece muncitorii aveau mai mult în comun unii cu ceilalţi, pe deasupra graniţelor naţionale, decât aveau cu burghezia şi cu clasa conducătoare din propria ţară. Ei bine, anul 1914 a venit şi nu s-a întâmplat nimic. În întreaga Europă, muncitorii s-au adunat în jurul propriului steag şi au pornit să se lupte între ei. Kaiserul Wilhelm al II-lea a strâns mâinile liderilor Partidului Social Democrat Marxist şi a anunţat că, din acel moment, nu mai există partide, există doar germani. Şi aşa s-a întâmplat în fiecare ţară europeană. Aşadar ceva era greşit.
Marxiştii ştiau (altfel nu s-ar fi numit marxişti!) că nu teoria era greşită. Într-un final, în 1917, au dat o lovitură marxistă de stat în Rusia şi părea că teoria funcţionează, dar s-a împotmolit din nou. Nu s-a răspândit în celelalte ţări, iar încercările de a o răspândi care au urmat după război, precum revolta spartakistă din Berlin, guvernul Bela Kun în Ungaria sau Sovietul de la Munchen, nu au fost susţinute de muncitori.
Aşadar, marxiştii aveau o problemă. Şi doi teoreticieni ai marxismului au început să ocupe de ea: Antonio Gramsci în Italia şi Georg Lukacs în Ungaria. Gramsci susţinea că muncitorii nu-şi vor vedea adevăratele interese de clasă, aşa cum au fost definite de marxism, până când nu vor fi eliberaţi de cultura vestică şi, în mod special, de religia creştină – ei fiind orbiţi de religie şi de cultură, în detrimentul propriilor interese de clasă. Lukacs, care a fost considerat drept cel mai strălucit teoretician marxist de la Marx încoace, se întreba în 1919: „Cine ne va salva de civilizaţia vestică?” Tot el a teoretizat că obstacolul suprem în crearea paradisului marxist era cultura: civilizaţia occidentală însăşi.
Lukacs are o şansă de a-şi pune în practică ideile, când, o dată cu instalarea guvernului bolşevic al lui Bela Kun în Ungaria, în 1919, este numit comisar adjunct la Cultură. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să introducă educaţia sexuală în şcolile din Ungaria. Aceasta a generat lipsa de sprijin a muncitorilor pentru guvernul lui Bela Kuhn, populaţia fiind îngrozită de măsura respectivă, inclusiv muncitorii. Dar Lukacs realizase deja legătura care continuă să ne surprindă pe mulţi dintre noi astăzi şi pe care am considera-o ca fiind „ultima modă”.
În Germania anului 1923, este întemeiat un institut de cercetări care preia rolul de a traduce marxismul din termeni economici în termeni culturali, ceea ce creează corectitudinea politică aşa cum o cunoaştem astăzi şi ale cărei baze le-a pus spre sfârşitul anilor `30. Aceasta s-a întâmplat deoarece Felix Weil, fiul tânăr şi putred de bogat al unui comerciant german, a devenit marxist şi avea mulţi bani de cheltuit. Deranjat de dezacordurile dintre marxişti, el finanţează ceea ca s-a numit Prima Săptămână de Lucru Marxistă, unde i-a reunit, timp de o săptămână, pe cei mai importanţi gânditori germani, printre care şi Lukacs, pentru a se ocupa de diferenţele doctrinare.
Şi spune: „Avem nevoie de un institut”. Washingtonul este plin de institute şi ne gândim la ele ca fiind foarte moderne. În realitate, ele au ceva vechime. Weil dotează cu cele necesare un institut, asociat Universităţii din Frankfurt şi întemeiat în 1923 şi care iniţial trebuia să se numească Institutul de Marxism. Dar oamenii care l-au fondat au considerat că, pentru început, nu ar fi fost în avantajul lor să fie identificaţi în mod deschis ca marxişti. Ultimul lucru pe care îl doreşte corectitudinea politică este ca oamenii să conştientizeze că este o formă de marxism. În schimb, au preferat să îl denumească Institutul de Cercetări Sociale.
Felix Weil este foarte clar în privinţa scopurilor sale. În 1971, i-a scris lui Martin Jay, autorul unui importante cărţi despre Şcoala de la Frankfurt, denumirea informală sub care va deveni cunoscut Institutul de Cercetări Sociale: „Voiam ca Institutul să devină cunoscut, poate chiar faimos, prin contribuţiile la doctrina marxistă”. Ei bine, a avut succes. Primul director al Institutului, economistul austriac Carl Grunberg, şi-a încheiat cuvântul de deschidere, potrivit lui Martin Jay, „afirmând fără echivoc credinţa sa personală în marxism ca metodologie ştiinţifică”. A mai spus că marxismul va fi principiul dominant al Institutului şi acest lucru nu s-a schimbat niciodată.
La început, munca de la Institut era mai degrabă convenţională, dar, în 1930, a venit un nou director, pe nume Max Horkheimer, ale cărui viziuni erau foarte diferite. Horkheimer a fost un marxist renegat. Oamenii care creează şi formează Şcoala de la Frankfurt sunt marxişti renegaţi. Ei continuă să fie marxişti în gândire, dar s-au distanţat de linia partidului. Moscova se uită la ceea ce fac ei şi spune: „Hei! Asta nu ne reprezintă, nu are binecuvântarea noastră!”
Erezia iniţială a lui Horkheimer consta în interesul său deosebit pentru Freud, iar cheia traducerii marxismului din termeni economici în termeni culturali este dată de faptul că l-a combinat cu freudismul. Din nou, Martin Jay notează: „Dacă se poate spune că, în primii ani ai istoriei sale, Institutul s-a preocupat în principal de analiza sub-structurii socio-economice a societăţii burgheze” (şi atrag atenţia că Jay este foarte favorabil Şcolii de la Frankfurt; nu citez aici dintr-un critic), „în anii care au urmat după 1930, preocupările principale s-au îndreptat către supra-structura culturală. Într-adevăr, formula marxistă tradiţională privind relaţia dintre cele două a fost adusă în discuţie de teoria critică”.
Lucrurile despre care auzim de ceva vreme încoace – feminismul radical, departamentele de studii despre femei, despre homosexuali, despre negri – toate sunt ramuri ale teoriei critice. În mod esenţial, ceea ce face Şcoala de la Frankfurt este ca, în anii `30, folosindu-se atât de Freud, cât şi de Marx, să creeze teoria critică. Termenul este ingenios, pentru că eşti tentat să întrebi: „Care este teoria?” Teoria constă tocmai în a critica. Teoria este calea de a răsturna cultura occidentală şi ordinea capitalistă, fără a stabili o alternativă. Şcoala de la Frankfurt refuză în mod explicit să facă acest lucru. Reprezentanţii acesteia susţin că nu se poate face aşa ceva, că nu ne putem imagina cum va arăta o societate liberă (conform propriei definiţii a societăţii libere). Atât timp cât trăim sub represiune – represiunea unei ordini economice capitaliste care creează (în teoria lor) condiţia freudiană, condiţiile pe care Freud le descrie la indivizii reprimaţi – nu putem nici măcar să ne imaginăm aşa ceva. Ceea ce face Teoria critică este doar să critice. Apelează la cea mai distructivă critică din câte sunt cu putinţă, în toate modurile posibile, pentru a răsturna status-quo-ul. Şi, bineînţeles, când auzim din partea feministelor că societatea în ansamblul ei oropseşte femeile şi aşa mai departe, acest tip de critică este un derivat al teoriei critice. Totul începe în anii `30, nu în anii `60.
Alţi membri importanţi care s-au alăturat în acea perioadă sunt Theodore Adorno şi, în special, Erich Fromm şi Herbert Marcuse. Fromm şi Marcuse introduc un element central pentru corectitudinea politică, anume elementul sexual. Şi mai ales Marcuse, care, în propriile lucrări, militează în favoarea unei societăţi de „perversitate polimorfă”, aceasta fiind definiţia sa privitoare la viitorul lumii pe care doresc să o creeze. În anii `30, Marcuse scrie o serie de lucruri foarte radicale privind necesitatea eliberării sexuale, care este valabilă pentru întregul Institut. La fel se întâmplă cu cele mai multe teme ale corectitudinii politice, tot din primii ani ai deceniului patru al secolului trecut. În viziunea lui Fromm, masculinitatea şi feminitatea nu reprezentau reflecţii ale unor diferenţe sexuale „esenţiale”, aşa cum considerau romanticii. Acestea erau derivate, în schimb, din diferenţe în funcţiile vitale, care sunt determinate în parte social. „Sexul este un construct; diferenţele sexuale sunt un construct”.
Un alt exemplu este accentul pus pe mediul înconjurător. „Materialismul, de la Hobbes încoace, a condus către o atitudine manipulatoare şi dominantă faţă de natură”. Acestea sunt cuvintele scrise de Horkheimer în 1933 în Materialismus und Moral (Materialism şi morală). Potrivit lui Martin Jay, „tema dominaţiei omului asupra naturii va deveni o preocupare centrală a Şcolii de la Frankfurt în anii următori”. „Antagonismul lui Horkheimer faţă de fetişizarea muncii (aici se vor distanţa în mod clar de marxismul ortodox) a arătat o altă dimensiune a materialismului său, revendicarea unei fericiri umane, senzuale”. Într-unul dintre cele mai tranşante eseuri ale sale, Egoismul şi mişcarea pentru emancipare, scris în 1936, Horkheimer „a problematizat ostilitatea faţă de satisfacţia personală, inerentă culturii burgheze”. El s-a referit favorabil la Marchizul de Sade, datorită „protestului său împotriva ascetismului în numele unei moralităţi superioare”.
Cum de ne-am pomenit cu toate aceste lucruri aici? Cum de au ajuns în universităţi şi, la drept vorbind, în vieţile noastre de zi cu zi? Membrii Şcolii de la Frankfurt sunt marxişti, dar au, totodată, şi origine evreiască. În 1933, naziştii au preluat puterea în Germania şi, deloc surprinzător, au închis Institutul de Cercetări Sociale. Membrii săi au fugit. Ei au luat drumul New York-ului, reînfiinţând aici Institutul, în 1933, cu sprijinul Universităţii Columbia. Deşi majoritatea reprezentanţilor Institutului a continuat să scrie în limba germană, gradual, pe parcursul anilor `30, aceştia şi-au îndreptat atenţia dinspre teoria critică a societăţii germane, critică distructivă a fiecărui aspect al acelei societăţi, către teoria critică îndreptată asupra societăţii americane. O nouă şi foarte importantă tranziţie s-a realizat odată cu începutul celui de-al Doilea Război Mondial. O parte a acestora a început să lucreze pentru Guvernul american, printre aceştia Herbert Marcuse, figură emblematică a OSS (predecesorul CIA), în timp ce alţii, incluzându-i pe Horkheimer şi Adorno, s-au mutat la Hollywood.
Aceste origini ale corectitudinii politice nu ar fi însemnat prea mult pentru noi astăzi dacă nu ar fi existat două evenimente ulterioare. Primul a fost revolta studenţilor de la mijlocul anilor `60, determinată în principal de opoziţia faţă de recrutare şi faţă de războiul din Vietnam. Dar studenţii rebeli aveau nevoie de o teorie de un anumit fel. Nu puteau pur şi simplu să apară şi să strige în gura mare: „În niciun caz! Noi nu vom merge în Vietnam!” Studenţii aveau nevoie de o explicaţie teoretică pentru a legitima o asemenea atitudine. Foarte puţini erau interesaţi să parcurgă Capitalul lui Marx. Marxismul economic clasic nu este chiar la îndemâna oricui, iar majoritatea rebelilor acelor ani nu erau foarte profunzi. Din fericire pentru ei şi din nefericire pentru ţara noastră astăzi, şi nu doar în spaţiul universitar, Herbert Marcuse a rămas în Statele Unite şi după ce Şcoala de la Frankfurt s-a reîntors la Frankfurt după război. Şi, în timp ce domnul Adorno era îngrozit de revolta studenţilor izbucnită pe pământ german – în momentul în care rebelii pătrund în sala de clasă unde preda Adorno, acesta cheamă poliţia care îi arestează –, Herbert Marcuse, care a rămas în SUA, a privit revolta studenţească din anii `60 ca pe o mare oportunitate. A văzut în aceasta şansa de a face din munca Şcolii de la Frankfurt teoria Noii Stângi americane.
Una dintre cărţile lui Marcuse a fost cartea de căpătâi, devenind practic „biblia” SDS [2] şi a studenţilor revoltaţi din anii `60. Această carte a fost Eros şi civilizaţie. Marcuse argumentează că, în ordinea capitalistă (Marcuse minimalizează aici marxismul, subtitlul lucrării fiind: O anchetă filozofică asupra lui Freud, dar cadrul rămâne marxist) represiunea este esenţa acestei ordini şi ne oferă persoana pe care o descrie Freud – persoana cu toate complexele şi nevrozele ei, datorită reprimării instinctelor sexuale. Doar dacă vom distruge această ordine asupritoare ne putem crea viitorul, în care să eliberăm erosul, să eliberăm libidoul, în care să avem o lume a „perversităţii polimorfe” şi în care să faci ce te taie capul. Şi, apropo, în această lume nu va mai exista muncă, ci doar joc. Ce mesaj extraordinar pentru radicalii de la mijlocul anilor `60! Aceştia erau studenţi, baby-boomer-ii, care au crescut fără a fi nevoiţi să se preocupe vreodată de altceva decât, eventual, de a obţine o slujbă. Şi acum apare un tip care scrie într-un stil foarte accesibil lor. Nu sunt nevoiţi să citească prea mult din marxismul dur şi li se spune tot ceea ce doresc să audă, ceea ce este esenţial: „Faci ce te taie capul!”, „Dacă te simţi bine, fă-o!” şi „Nu va mai trebui să munceşti vreodată!” Apropo, tot Marcuse a creat fraza: Make love, not war! („Faceţi dragoste, nu război!”). Revenind la situaţia cu care oamenii se confruntă în campusurile universitare, Marcuse defineşte toleranţa eliberatoare ca fiind intoleranţa pentru orice vine dinspre Dreapta şi toleranţă faţă de tot ceea ce vine dinspre Stânga. Marcuse s-a alăturat Şcolii de la Frankfurt în 1932 (dacă îmi amintesc bine). Aşadar, totul derivă din anii 1930.
În concluzie, America de astăzi este în mijlocul celei mai mari şi mai cumplite transformări din istoria sa. Statele Unite devin un stat ideologizat, o ţară cu o ideologie oficială aplicată de către puterea statală Prin hate crimes (crimele din ură), avem cetăţeni închişi pentru concepţiile politice. Iar Congresul se pregăteşte să extindă şi mai mult această categorie. Acţiunea afirmativă este parte din acest sistem. Teroarea la care este supus orice disident de la corectitudinea politică în campusuri este parte din acest sistem. Este exact ceea ce am văzut că s-a întâmplat în Rusia, în Germania, în Italia, în China, iar acum vine pe pământ american. Şi e greu de recunoscut, pentru că o numim corectitudine politică şi râdem mult pe seama ei. Mesajul pe care îl transmit astăzi este că nu e o glumă. Corectitudinea politică este aici, este în continuă creştere şi va distruge, în cele din urmă, aşa cum urmăreşte, tot ceea ce am definit ca libertatea şi cultura noastră.
William S. Lind este reprezentant al paleoconservatorismului american şi expert în probleme militare.
Notele traducătorului:
[1] - Ivy covered North Koreas – referitor la universităţile „elitiste” nord-americane, din nord-est, cu pereţi acoperiţi de iederă.
[2] - SDS – Studenţii pentru o Societate Democratică, mişcare activistă a studenţilor în anii `60, promotoare a ideilor Noii Stângi.
Ce rating acorzi recenziei?






(5 voturi)





























![BizCafe.ro [BizCafe.ro]](http://www.bookblog.ro/poze/bizcafe.gif)

Nu prea pot fi luate in serios jeremiadele despre trendul nociv al corectitudinii politice. Ne confruntam doar cu un varf al aisbergului, de fapt partea “invizibila” e incomparabil mai naucitoare: gonflarea prostiei generale (ai nevoie de niste prosti-cititi care sa creada in corectitudinea politica), disparitia limitelor impuse de religie (in absenta carora se inventeaza limite de tip aleatoriu, cum sunt cele despre care scrie William S. Lind).
Asa ca, repet, corectitudinea politica ma inspaimanta mult mai putin decat premisele pe care le presupune. Acelea sunt, cred, halucinante!
are dreptate si Radu Iliescu, radacinile sunt si mai amare. dar nici cu fructele nu ne e rusine…
nu cred ca se poate compara corectitudinea asta politica specifica democratiilor (care de fapt ce e? presiunea unui curent de opinie sau intoleranta unei parti a opiniei publice - iar prostia magarului care nu aude decat ce-i convine a existat intotdeauna) cu totalitarismele din URSS, Germania, Italia China etc. Acolo e vorba de represiune organizata la nivel de stat. Ambele sunt fundamentate de o ideologie - dar intr-o democratie poti sa strigi ca “gresiti” sau “sunteti idioti iar eu am dreptul sa fiu altfel” - pe cand intr-un totalitarism erai trimis la racoare daca te impotriveai verbal. E ca la noi, pe Dambovita, cand ziarele scriu ca traim “sub dictatura lui Basescu” fara sa pateasca nimic - cand de fapt intr-o dictatura nimeni nu poate sa zica asa ceva fara sa ajunga intr-un loc mai stramt.
Corect! Dar, totuşi, ceva este în neregulă şi la noi! Hai să luăm o “scală” a răului, de la 0 la 10, unde 9,5 erau URSS şi al treilea Reich, iar 1 ar fi, să zicem, Elveţia.
N-om fi noi pe la 6-7 cum urlă unii (sau cum eram la mineriadele din 1990-1992), dar pe la un 3-4 tot sntem, cu oligarhi/politicieni/infractori. Că nu sunt dictatori (nu MAI sunt) nu înseamnă şi că nu ar dori asta… E pur şi simplu un semn al vremurilor - nimeni nu poate opri Internetul, oricât s-ar chinui chinezii şi alţii.
Ar trebui să recitim - chiar d
- chiar dacă într-o altă lumină - studiul lui Fukuyama despre “Sfârşitul istoriei”.
Corectitudinea politica e la fel de totalitara ca si radacina din care se trage.
Cand dezinformarea curge pe toate canalele media si ajunge la public prin toti intelectualii cumparati si asezati pe peron pe post de vedete, nu mai are nimeni nevoie de tortura - Ion Varlam dixit.
Dictatura partidului unic e inlocuita cu dictatura unui pluripartism de fatada.
Traim in vremurile descrise de Tocqueville - tirania majoritatii, tirania in democratii, dictatura democratica.
Corectitudinea politica e dictatura democratiei, atunci cand democratia devine dogma si inceputul tuturor inceputurilor existentiale. Cultura devine democratica, religiile devin democratice, familia devine democratica.
Foarte putini isi dau seama de asta pentru ca majoritatea oamenilor cand aud cuvantul “dictatura” sau “totalitarism” se gandesc la tortura si eliminare fizica a oponentilor.
Trebuie sa ne schimbam felul de a vedea realitatea pentru ca nu mai traim in sec. 20. Odata cu anii ‘90 a disparut din istorie metodologia clasica a totalitarismului, dar nu a disparut totalitarismul si nu va disparea niciodata, dar fetele lui viitoare sunt mult, mult mai sofisticate si ascunse.
Nu mai e eliminare fizica pentru ca metodologia nu mai e concentrationara, ci colonizatoare.
Cu ochii tintiti numai la metodologia totalitarismului modern de secol 20 vom accepta fara sa ne dam seama totalitarismul postmodern al democratiei.
In “Pistis Sophia” e descrisa birocratia biometrica a spiritului contrafacut.
Totalitarismul postmodern - pt ca asta e corectitudinea politica - e nonviolent pentru ca el colonizeaza de la sine. Sau, daca e violent, nu se va prinde nimeni ca e violent. Uitati-va la ecologistii stangisti ce cer si o sa va ingroziti.
“Umanitatea e vinovata pentru ca umanitatea determina natura”. Daca apare o pandemie, cine o declanseaza? Nimeni. Natura o declanseaza prin metabolismul ei autoregenerativ.
Omenirea a ajuns intr-un asemenea progres incat si crima la nivel global poate fi usor mascata incat nimeni sa nu se prinda ca e crima si ca e declansata de un anumit sistem politic.
[...] Romania, diversi jurnalisti folositi pe post de trompete ale marxismului intelectualizat comenteaza lucruri despre care n-au habar. Se invoca neutralitatea statului laic si modelul francez [...]